Mierle, corvide și porumbei negri – scurt glosar ornitologic

Ce se-ntâmplă când spermatozoizii unor retarzi nu iau drumul canalizării și nu se rătăcesc prin colonul sau prin laringele aleselor acestora? Apar, firește, tot felul de personaje sinistre. L-am ales, absolut aleatoriu, pe Alehandro Dulce The Distruge (scris exact așa) și am aruncat un ochi asupra listei lui de cunoștințe. Uitați de ce brigadă frumoasă am dat acolo:

1. Același Orlando
2. Adina Brunețica Tha (brunetă sunt eu, ea e cu siguranță mult mai mult de-atât)
3. Adina Ofyciala (serios, asta chiar e pagina ei oficială)
4. Adina Preferata Tha (nu și a lu’ taica Adolf)
5. Alesandra Dulceața
6. Alex Fermecatarul (un hibrid apărut, probabil, din dragostea dintre un fermecător și un cămătar. Da, da, ambii de sex masculin)
7. Alex Kyng (vărul mai mic și mai negru al lui King Kong)
8. Alin Zis Vagabont
9. Adriana Bengoasa Tah
10. Armando Faraonu Taw
11. Băiatul Dulce Raw (dacă sunteți în căutare de rețete de dulciuri raw vegane v-ați găsit omu’)
12. Kenedy El Fenomeno
13. Doar Ata Numai Ata (chiar căutam o mercerie online, am nevoie de niște ață galbenă pentru o rochie)
14. Lary Vrajială Dulke
15. Mina Dulce Te Seduce (m-a-ndemnat ăl codat să intru pe profilul ăsteia mici și vă asigur că și o epidemie de ciumă bubonică e mai seducătoare decât ea)
16. O Lacrymă Ascunsă (după singurul neuron din dotare)
17. Cimino Vin Dyesel (doamna Diesel n-a avut suficient lapte pentru cei doi frățiori, micuțul Cimino fiind alăptat, așadar, de domnul Diesel)
18. Dany Calmanutu Fetelor (nu s-a putut decide între „Dany Calmantu’ Fetelor” și „Dany Amantu’ Fetelor”, așa că a ales aurita cale de mijloc)
19. Fata Ku Chip Sukar (juri că-i pictată de însuși Picasso. La beție. Și nu cu mâna cu care picta de obicei.)
20. Denisa Creolina Tha (probabil că „Denisa Cioara Tha Borâtă” era luat când și-a creat ea contul și a trebuit să se rezume la asta)
21. Jmecker de Mick (cu „jm”-ul corespunzător, aferent)

Bomboana de pe colivă sau, mai bine spus, negul de pe nănău, e Mihaela Hopulele, care a ales să-și poarte numele cu mândrie, deși avea motive realmente întemeiate să se convertească la „Prințesa Veții lu’ Tinel” sau, de ce nu, Michelle Hopkins”.

Aseară… M-au dat afară… În ciorăpei… Și-n (ahem!) pielea goală…

Dilema omului rămas cu un singur loc de muncă: „Ce mama naibii fac eu cu atât de mult timp liber?”
 
Citesc? O să-mi ia ceva până-ncep a buchisi din nou, am și uitat cum se face.
 
Merg la sală? Dac-ar fi să aleg dintre cuvintele care-ncep cu „sal”, acestea ar fi „salam”, „saleuri” și alte-asemenea. Nu, „salată” e dintr-un cu totul alt film, pe care l-aș încadra fără să clipesc în categoria horror.
 
Petrec mai mult timp cu guvidul? Hmm… Cine mai e și ăsta?!
 
Dorm? Băi, oi fi eu simpatică și dolofană ca un koala, dar asta nu-nseamnă că avem stiluri de viață similare.
 
Mănânc regulat? Neah, prefer să mănânc regulată.
 
Mă epilez înainte de a fi cvasilinșată de vreun borac cu ochișorii-nlăcrimați: „Mami, te rooog, spune-mi că putem păstra fox terrier-ul!”? Clar! Fox terrierii, fie ei și sârmoși, nu primesc shaorma și crispy strips când vrea penteleul lor.
 
Revin la viața socială tumultoasă pe care o aveam înainte? Zău așa, și crabul pustnic are aptitudini de relaționare (cât de clișeic sună asta, zici că m-am apucat deja de trimis CV-uri…) mai pronunțate decât mine. Omul cu care prefer să-mi petrec majoritatea timpului e cel a cărui durere transpare dimineața-n oglindă, în vreme ce inventează pretexte puerile pentru a-și justifica întârzierile devenite la fel de surprinzătoare precum un chinez care se folosește de bețișoare pentru a-și mânca porția de orez. Sau de Oana Roman, care se folosește de aceleași bețișoare pentru a-și mânca porția de chinez.
 
Mă apuc de videochat, să-i demonstrez profului de TV că scopofobia de care mă suspecta e doar o amintire?
 
PS: lăsați-mi mesajele voastre la adresa de e-mail pa$aricapofticioa$a@yahoo.com, pentru a vă spune exact pe ce canal aleg să mă detextilizez. Panama, Suez… Și dacă tot ajung prin Egipt poate mai dau o fugă (tot de vreo două săptămâni) în EAU.  Să moară fanii mei, știți ce zic?  😀
 
Vă las, dragilor, că e unul aici care tot insistă să-mi dau jos șosetele. Cică are el un fetiș cu treaba asta… I-am explicat că nu-mi îndes șosete-n sutien, dar el Adesgo, Adesgo. Să văd cum îl combin.
 
Vă pupă Jana!

La mulți ani de ziua boracului!

Etichete

,

Am scris această postare nu pentru boraci, ci pentru faraonii și faraoancele ce-ncearcă, fără prea mare succes, să-i stăpânească. Lăsați-i așa, are timp viața să facă asta…

Acestea fiind spuse… Am revăzut de curând un film extrem de drag sufletului meu. Este absolut fantastică scena în care protagonista, o fetiță de nouă ani, zdrobește capul unui porumbel cu un bolovan! E incredibil câte amintiri a putut trezi în mine imaginea păsării strivite ca o roșie pe zăpada însângerată!

Mi-e dor de vremurile în care puteam ucide animale fără a fi considerată scelerată, de vremurile în care orice tâmpenie era scuzată de așa-numita lipsă de discernământ.

 Mi-e dor de vremurile în care vărul Aurică, partenerul meu de fărădelegi, ispășea pedepsele ce mi se cuveneau, de fapt, mie.

 Mi-e dor de puii alergați, bătuți și instruiți să înoate în găleată până ce nu mai respirau… De purcelul omorât cu parul fiindcă refuza să se lase prins și urcat în pat, de vițelul bătut cu coada furcii fiindcă refuza să stea la lonjă, ca un armăsar veritabil.

 Mi-e dor de vremurile în care de ziua mamei umpleam chiuveta de mormoloci sau casa de melci și broaște, gândindu-mă că lucrul ăsta avea s-o surprindă plăcut… De uimirea pe care-o trăiam văzând că lucrurile nu stau tocmai așa.

 Mi-e dor de momentele în care îmi manifestam aversiunea față de o anumită mâncare turnându-mi farfuria-n cap (să nu credeți că părul ăsta lung e vreun dar de-al naturii, a crescut așa viguros de la proteinele din laptele cu fidea al mamei), de fața mamei când mă-ntorceam de la piață nu cu pătrunjel sau ridichi, ci cu o punguță de peștișori și una de purici uscați, iar mama mă amenința că dacă mai fac asta vreodată o să mi-i facă plachie și o să mi-i dea să-i mănânc…

 Mi-e dor de momentele în care răsturnam borcanul cu sare în mâncarea făcută de mama, și apoi motivam că nu se poate mânca, jubilând când tata-mi dădea dreptate: „Păi cum să mănânce copilul, mă nene, mâncarea asta, tu nu vezi c-ai făcut-o ocnă? Dup-aia te plângi că nu mănâncă nimic…”

 Mi-e dor de momentele în care cuvintele “dacă nu sunteți cuminți o să vă jucați cu Ioana, tâmpiților” răsunau adesea pe buzele mătușii mele în încercarea de a-i cuminți pe cei doi veri ai mei…

 Mi-e dor de figura plânsă a verișoarei mele, Roxana, pe care am bătut-o peste cap cu păpușa pe care mi-o stricase…

 Mi-e dor de clipele în care îmi răvășeam părul și mă plesneam singură peste față, dând apoi vina pe aceeași Roxana, și de bătăile pe care le încasa ulterior de la mama ei, pentru că nu știa să se joace frumos, ca Ioana…

Mi-e dor de palmele pe care i le dădeam fratelui ei, Florin, când îndrăznea să câștige vreun joc oarecare de cărți, motivând că iar a trișat…

 Mi-e dor de figura timidei mele prietene de la țară în momentul în care-a descoperit că tuturor personajelor masculine din cartea ei de povești preferată le crescuseră, ca prin minune, mici penisuri în locurile… special amenajate. Trecusem la un moment dat printr-un episod similar cu fina bunicii mele, deci intuiam că reacția va fi cel puțin egală cu amploarea efortului artistic.

 Mi-e dor de atelierul de croitorie improvizat ad-hoc din hainele mamei, din perdele sau lenjerie de pat. De emoția cu care-și descoperea mama hainele sau diverse alte acareturi ce căzuseră pradă elanului meu creator…

 Mi-e dor de figura mamei când, la finalul clasei a noua, i-am prezentat carnetul de note și s-a așezat brusc jos, cu mâna-n dreptul inimii, întrebându-mă dacă-i al meu sau fac din nou vreuna din glumele mele nesărate. Noroc cu replica mea liniștitoare de după: „Da, nu pot spune că m-am descurcat prea bine, dar o să te fac mândră de mine când o să merg să pasc capre-n Italia. Eu vreau să fiu liberă, mamă, îmi repugnă tot ce ține de școală și nu văd de ce-ar trebui să-mi mai pierd vremea pe-acolo. Am încercat un an, nu poți spune că n-am vrut, dar liceul nu e pentru mine.” Game, set și meci!   😀

 E incredibil cum fiecare 1 iunie trezește de fiecare dată în noi atâtea emoții…

Prigonesc, deci exist.

Etichete

, , , ,

Azi sunt sarcastic/a, putred de bogat/a si-al dracului de nefericit/a. Azi o bat pe infecta aia de nevasta-mea cu pliciul, apoi o fut pana-i ies ochii din orbite. Pula mea, sunt handicapat. Chiar n-ai ce sa-mi ceri. Ea, in schimb, e doar o zdreanta mai ahtiata dupa malai decat puietul de crap.

– Prigoana, am nevoie de o pereche noua de pantofi.
– Tu ai nevoie de creier, nu de pantofi.
– Si tu de-o pula functionala, dar nu despre asta e vorba.
– Iti dau 50 de euro daca mi-o sugi.
– Pentru banii astia sa ti-o suga ma-ta, nesimtitule!
– Tu arati, totusi, ceva mai bine. 100 ar merge?
– Divortez de tine, animalule. Tu chiar nu stii sa te comporti cu o femeie. De cand nu mi-ai mai facut si mie un compliment?
– Daca erai o zdreanta oarecare, 100 de euro ar fi fost cel mai frumos compliment. Cine-i atat de nebun incat sa-i dea o suta de euro uneia care arata ca tine? Am facut dus ieri dimineata, sunt fresh. Hai, profita ca m-ai prins intr-unul din rarele mele accese de generozitate.

Imi arunca o privire taioasa si iese trantind usa. Carevasazica ii dau nevesti-mii 100 de euro ca sa presteze si ea refuza. Cand i-am dus roze de ziua ei si i-am zis ca vreau sa scriem rondelul rozetelor ce mor impreuna (aluzie limpede ca promiscuitatea Sandrei Romain la o partida de sex anal) s-a suparat si a plecat la ma-sa. S-a-ntors dupa doua saptamani fara s-o fi chemat cineva.

Aia e. Am doua saptamani in care pot sa zac fara sa ma spal si pot sa frec ghertoiu-n voie, fara sa ma feresc de boraci. Cred ca se putea si mai rau.

(fragment din cartea pe care n-o scriu)

 

Cum te karma, nimeni nu te va. Părerea mea.

Etichete

, , , , , , , , , ,

Ah, dulce reverie… Am un chef nebun să intru într-o ceainărie boemă, să servesc un ceai Kekecha, destinat odinioară exclusiv călugărilor budiști, dintr-o ceașcă de porțelan englezesc, decorată cu grifoni pictați manual de talentata stră-stră-strănepoată a celui de-al treisprezecelea Dalai Lama… Să mă pierd într-o canapea cu margini aurite, în stil Rococo, savurând o salată de quinoa și rodie, dreasă cu un strop de smântână de caju, în vreme ce mă delectez cu o carte ce se apleacă asupra diagnosticării karmei și care mă face să reflectez asupra sinelui… Sau, și mai bine, cu una ce aparține unui autor suedez cu nume imposibil de pronunțat, ce mă învață cum să ignor cu o ataraxie aproape hristică răutatea și indolența semenilor mei…

Înainte ca unii dintre voi să dea ghes impulsului de a iniția aici sau pe Facebook discuții despre te miri ce monah născut între zidurile Pataliputrei sau despre beneficiile aduse de yoga trupului, spiritului și minții, dați-mi voie să precizez c-am glumit.

Tot ce vreau în momentele astea e să rad câteva beri în timpul unui concert rock, rezemată de-un perete, să cânt și să vorbesc mult, prost și tare și să parcurg minim 10 km pe jos până acasă în vreme ce fredonez, ca o monomană respectabilă, o singură melodie, ale cărei versuri să le tot adaptez de la o interpretare la alta. Să-l întreb pe shaormarul care mă servește cu ce echipă ține și să-i zâmbesc împăciuitor și complice când îmi va răspunde, inevitabil, că e suporterul singurei echipe care contează: „Nu mă pricep prea bine la fotbal, dar cred că nu există român care să nu fi auzit de Muie Steaua”.

Și, odată ajunsă acasă, să-mi fut bărbatul și vreo douăsprezece ore de somn.

Namaste!

Jurnal de gorgonă

Nu m-ai îmbrățișat niciodată pe mine, cea reală. N-ai sărutat niciodată lacrimile acelei Ioane care nu plângea pentru tine, pentru noi, ci strict pentru ea… Ai vrut mereu să crezi că femeia de lângă tine îți aparține complet, că universul ei gravitează în jurul tău și ai uitat, pesemne, că acea femeie ar prefera să moară decât să fie un simplu satelit. N-ai mângâiat niciodată părul acelei femei care în nopțile prea lungi și prea calde tresărea adesea în brațele tale, visându-i poate pe alții… N-ai iubit-o niciodată pe femeia crudă și egoistă a cărei privire tăioasă preferai s-o eviți în timpul disputelor voastre de teamă că te-ar putea spinteca în mii de fărâme… N-ai iubit-o pe cea a cărei personalitate o suprima complet pe a ta, n-ai iubit-o pe cea a cărei forță psihică te intriga și năucea deopotrivă, n-ai iubit-o pe cea care nu știa să-ți facă niciodată pe plac. N-ai iubit mâinile care te respingeau, buzele care te refuzau cu obstinație, fruntea care se încrunta, vocea a cărei tonalitate n-o recunoșteai uneori… Ai iubit o simplă proiecție a femeii de lângă tine, ai iubit o pandoră creată de tine pentru tine și ai uitat că ea însăși e cea care a muncit la făurirea ei. Că toate atributele pe care le admiri și detești deopotrivă la ea nu au apărut odată cu tine, ci au fost acolo dintotdeauna. Iar acum, când descoperi multiplele fațete ale personalității ei, când afli că femeia ta perfectă e de fapt vanitoasă, crudă, leneșă, infatuată, placidă și refractară te întrebi ce cauți tu lângă harpia asta rigidă și egocentrică… Iar ăsta e momentul în care constați, cu groază, că iubești fiecare colț întunecat al acestei gorgone, fiecare izbucnire nervoasă, fiecare privire implacabilă, fiecare gest blamabil și că locul tău nu e lângă o dumnezeie magistral construită, ci lângă acest rocambolesc conglomerat de tare… Tare ce compun imaginea femeii căreia nu vrei și nu poți să nu-i aparții.

12141505_887997481286512_2148032892479069622_n

Naștere ți-am dat, belea mi-am căpătat!

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Am aflat aseară că, mai nou, copiii nu-și mai aruncă dinții căzuți pe casă, invocând o cioară fantasmagorică (fie vorba-ntre noi, e din start exclus ca al meu borac să aibă prietenii cu o cioară, fie ea și una ce aparține regnului animal), ci îi dosesc (scopul mi-e încă neclar) sub pernă.

Mă adresez, în principiu, acelora care au copii și sunt probabil mai în temă cu noile tendințe în materie de incisivi de lapte&stuff. Cum procedezi pentru a nu te face de băcănie în fața micuțului care te fixează serios cu privirea, așteptând parcă să faci o mișcare greșită, aruncând prețioasa lui captură prin te miri ce loc?

Simplu. Te repezi, ca un părinte modern, la primul mall, iei un pahar de Mocha Frappuccino de la Starbucks și o cutie de macarons fine marca „Ladurée” și i le lași Zânei Măseluță pe pervazul ferestrei camerei prințișorului sau prințesei tale, alături de dințișorul împricinat, sperând ca sclifosita să apară, într-un final, luând cu sine și dintele progeniturii. Dai să ieși din cameră și aproape calci pe halatul din satin de la Versace Kids în care se-mpiedică cel ce ți-a făcut onoarea de a-ți ocupa banalul uter vreme de nouă luni. Micuțul vlăstar te strânge cu privirea și șuieră nervos printre dințișorii proaspăt răriți:

– Nu pot să cred că ai făcut asta, maman! Tu chiar ai senzația că Diva Incisivilor s-ar deplasa vreodată în viața ei într-un cartier populat de creaturi mediocre și redundante precum cel în care insistați tu și papa să mă țineți? I mean… Drumul Taberei?! Maman, te rog! Nu mă mai face de râs! Hai, ia un bilețel și notează: „Stimată Divă a Incisivilor, Caninilor, Molarilor și Premolarilor de Lapte, avem deosebita plăcere de a vă invita la petrecerea prilejuită de căderea primului incisiv al fiului nostru, Patrick Ralph Darius Berariu al II-lea… Nu, „al doilea” mi-ar știrbi din prestanță.  Scrie „I”. Felicitările, masa și dansul vor avea loc la palatul Ghica și îndrăznim a vă ruga să aruncați dințișorul fiului nostru nu în lacul Plumbuita, ce străjuiește micuțul și modestul palat, ci în Sena, cu ocazia următoarei dumneavoastră vizite la Paris. Cum care vizită, stimată domnișoară? Cea ale cărei costuri integrale ne va face plăcere să le suportăm, evident. Nu vă sfiiți să optați pentru ce e mai bun, dorim ca această experiență să rămână în memoria dvs. drept una indimenticabilă.”

– Indimenti… Cum? Și… Nu exagerăm puțin? Palatul Ghica? Vacanță all-inclusive la Paris?

– N-ai tu treabă, scrie ce-am zis eu și lasă parantezele astea. Zi „merci” că nu-ți cer să mergem în Dubai și să închiriem un resort de lux în Palm Jumeirah, cum au făcut părinții lui Khaled cu ocazia circumciziei lui. Ți-a plăcut să zbori cu Emirates la clasa business gratis, este? Ți-a plăcut să-ți torni în cap o sticlă-ntreagă de șampanie Piper Heidsieck din 1907 și să basculezi o tavă întreagă de Golden Phoenix…

– Golden Phoenix era prăjitura aia cu praf de aur și căpșuni bio trase în aur alimentar?

– Aha. Vezi? Abia astea sunt detalii care nu se uită! Palatul Ghica nu mai stârnește admirație decât cel mult în ochii gemenilor femeii de serviciu ai grădiniței, maman. În fine, mă limitez la atât momentan. Ah, era să uit! Nu uita să închiriezi o limuzină care s-o ia de acasă pe Diva Incisivilor. Sau lasă! Mai bine-i facem cadou una.

– …?!?!?!

– Merg să mă-ntind puțin, sunt frânt. M-a obosit peste măsură conversația asta. Nu-i ușor să te gândești la toate. Vezi că la 16:30 trebuie să fiu la Arenele BNR,  joc tenis cu Ianis Halep, fiul Simonei. Sper să-l bat, doar așa pot fi sigur că-i atrag atenția Hildei Iohannis. Da, nepoata acelui președinte. Iar la 19:00 vine Geta Voinea să-mi facă freza. Hairdresserii newyorkezi au dat publicității ultimele tendințe în materie de frizuri masculine încă de alaltăieri seară, deci nu-i de mirare că încă de ieri am început să mă simt trist și perimat. 

– Luna trecută îl proslăveai pe Cristi Pascu, ce s-a întâmplat? S-a rupt lanțul de iubire?

– Ce exprimare manelistică, imundă și complet nedemnă de mama lui Patrick Ralph Darius I…  O să-ți răspund, totuși. Un salon din Cluj practică prețuri mai mari decât el. Un salon din Cluj, maman! Ce oroare! Vreau să uit că m-a tuns vreodată individul ăsta… Doar știi cum e: if anyone can have it, then I don’t want it.

Îmi mai aruncă o ultimă privire ofuscată și pleacă târșâindu-și piciorușele prețioase în papucii de casă à la Hugh Hefner. Realizez că sunt mâncată. În curând va împlini șase ani, iar pe Marte nu s-a deschis încă niciun resort cu ștaif și scoruri indecent de mari. Iar închirierea unui arhipelag artificial construit în mijlocul Pacificului nu cred că l-ar impresiona prea tare. Parcă-l aud: “Maman, this is so passé… Serios acum, puteai găsi ceva mai banal de-atât? Vai, simt că mă prăbușesc… Cum adică e doar închiriat?!

Nu-s rasistă, dar mă tratez (A, Romale, kotar tumen aven?)

Etichete

, , , , , ,

MORI, ȚIGANE!

Țigane, nu-i rasist deloc

Să-ți sugerez să îți dai foc,

Și nu e deplasat să-ți spun,

Că nu mai dau pe tine-un floc!

_______________________________

Tot ce atingi spurci de îndat’,

Și zău, de tine mi s-a luat,

Nu-s xenofobă, drag garoi,

Dar locul tău nu-i printre noi!

_______________________________

De-ar fi s-aleg între-un țigan

Și un sărman acarian… Ce crezi?

Nu m-aș gândi prea mult

Și te-aș trăda, garoi incult…

_______________________________

Și nu-s pornită pe pigment,

Zău, ăsta nu-i un argument,

Dar nu pot să nu-nfierez

Comportamentu-ți gabonez.

_______________________________

Porunca a opta-i tare grea

Și n-o poți nicicum respecta,

“Farmecul vieții” însă tu

Nu ni-l poți lua!

_______________________________

Tu la cuvinte n-ai talent

Și știi ce e cel mai nasol?

Că unicul tău argument

E un cuțit sau un pistol!

_______________________________

Sictir, cioroi oligofren!

De te-aș vedea tăiat sub tren,

Mi-aș spune, zău, în gândul meu:

“Sărmane tren, știu că ți-e greu!”

_______________________________

Și din Coșbuc parafrazez,

Și cu emfază îți zic, măi,

În stil curat, arienesc:

Noi vrem pământ… Pe ochii tăi!

Sabine Roewer, technische Mitarbeiterin der Gedenkstaette des ehemaligen Frauen-KZ Ravensbrueck, zeigt eine Zyklon B-Giftgasdose am Donnerstag, 12. Dezember 1996, in Ravensbrueck, etwa 100 Kilometer noerdlich von Berlin. Die von der Hamburger Firma Tesch und Stabenow hergestellte Dose stammt aus dem Jahr 1945 und wurde in dem KZ gefunden. Noch im Januar 1945 liess die SS in dem KZ eine Gaskammer errichten, in der bis zum Kriegsende rund 6.000 Frauen mit dem aus Hamburg stammenden Giftgas ermordet worden sind. (AP Photo/ Jan Bauer)