La mulți ani de ziua boracului!

Etichete

,

Am scris această postare nu pentru boraci, ci pentru faraonii și faraoancele ce-ncearcă, fără prea mare succes, să-i stăpânească. Lăsați-i așa, are timp viața să facă asta…

Acestea fiind spuse… Am revăzut de curând un film extrem de drag sufletului meu. Este absolut fantastică scena în care protagonista, o fetiță de nouă ani, zdrobește capul unui porumbel cu un bolovan! E incredibil câte amintiri a putut trezi în mine imaginea păsării strivite ca o roșie pe zăpada însângerată!

Mi-e dor de vremurile în care puteam ucide animale fără a fi considerată scelerată, de vremurile în care orice tâmpenie era scuzată de așa-numita lipsă de discernământ.

 Mi-e dor de vremurile în care vărul Aurică, partenerul meu de fărădelegi, ispășea pedepsele ce mi se cuveneau, de fapt, mie.

 Mi-e dor de puii alergați, bătuți și instruiți să înoate în găleată până ce nu mai respirau… De purcelul omorât cu parul fiindcă refuza să se lase prins și urcat în pat, de vițelul bătut cu coada furcii fiindcă refuza să stea la lonjă, ca un armăsar veritabil.

 Mi-e dor de vremurile în care de ziua mamei umpleam chiuveta de mormoloci sau casa de melci și broaște, gândindu-mă că lucrul ăsta avea s-o surprindă plăcut… De uimirea pe care-o trăiam văzând că lucrurile nu stau tocmai așa.

 Mi-e dor de momentele în care îmi manifestam aversiunea față de o anumită mâncare turnându-mi farfuria-n cap (să nu credeți că părul ăsta lung e vreun dar de-al naturii, a crescut așa viguros de la proteinele din laptele cu fidea al mamei), de fața mamei când mă-ntorceam de la piață nu cu pătrunjel sau ridichi, ci cu o punguță de peștișori și una de purici uscați, iar mama mă amenința că dacă mai fac asta vreodată o să mi-i facă plachie și o să mi-i dea să-i mănânc…

 Mi-e dor de momentele în care răsturnam borcanul cu sare în mâncarea făcută de mama, și apoi motivam că nu se poate mânca, jubilând când tata-mi dădea dreptate: „Păi cum să mănânce copilul, mă nene, mâncarea asta, tu nu vezi c-ai făcut-o ocnă? Dup-aia te plângi că nu mănâncă nimic…”

 Mi-e dor de momentele în care cuvintele “dacă nu sunteți cuminți o să vă jucați cu Ioana, tâmpiților” răsunau adesea pe buzele mătușii mele în încercarea de a-i cuminți pe cei doi veri ai mei…

 Mi-e dor de figura plânsă a verișoarei mele, Roxana, pe care am bătut-o peste cap cu păpușa pe care mi-o stricase…

 Mi-e dor de clipele în care îmi răvășeam părul și mă plesneam singură peste față, dând apoi vina pe aceeași Roxana, și de bătăile pe care le încasa ulterior de la mama ei, pentru că nu știa să se joace frumos, ca Ioana…

Mi-e dor de palmele pe care i le dădeam fratelui ei, Florin, când îndrăznea să câștige vreun joc oarecare de cărți, motivând că iar a trișat…

 Mi-e dor de figura timidei mele prietene de la țară în momentul în care-a descoperit că tuturor personajelor masculine din cartea ei de povești preferată le crescuseră, ca prin minune, mici penisuri în locurile… special amenajate. Trecusem la un moment dat printr-un episod similar cu fina bunicii mele, deci intuiam că reacția va fi cel puțin egală cu amploarea efortului artistic.

 Mi-e dor de atelierul de croitorie improvizat ad-hoc din hainele mamei, din perdele sau lenjerie de pat. De emoția cu care-și descoperea mama hainele sau diverse alte acareturi ce căzuseră pradă elanului meu creator…

 Mi-e dor de figura mamei când, la finalul clasei a noua, i-am prezentat carnetul de note și s-a așezat brusc jos, cu mâna-n dreptul inimii, întrebându-mă dacă-i al meu sau fac din nou vreuna din glumele mele nesărate. Noroc cu replica mea liniștitoare de după: „Da, nu pot spune că m-am descurcat prea bine, dar o să te fac mândră de mine când o să merg să pasc capre-n Italia. Eu vreau să fiu liberă, mamă, îmi repugnă tot ce ține de școală și nu văd de ce-ar trebui să-mi mai pierd vremea pe-acolo. Am încercat un an, nu poți spune că n-am vrut, dar liceul nu e pentru mine.” Game, set și meci!  😀

 E incredibil cum fiecare 1 iunie trezește de fiecare dată în noi atâtea emoții…

Prigonesc, deci exist.

Etichete

, , , ,

Azi sunt sarcastic/a, putred de bogat/a si-al dracului de nefericit/a. Azi o bat pe infecta aia de nevasta-mea cu pliciul, apoi o fut pana-i ies ochii din orbite. Pula mea, sunt handicapat. Chiar n-ai ce sa-mi ceri. Ea, in schimb, e doar o zdreanta mai ahtiata dupa malai decat puietul de crap.

– Prigoana, am nevoie de o pereche noua de pantofi.
– Tu ai nevoie de creier, nu de pantofi.
– Si tu de-o pula functionala, dar nu despre asta e vorba.
– Iti dau 50 de euro daca mi-o sugi.
– Pentru banii astia sa ti-o suga ma-ta, nesimtitule!
– Tu arati, totusi, ceva mai bine. 100 ar merge?
– Divortez de tine, animalule. Tu chiar nu stii sa te comporti cu o femeie. De cand nu mi-ai mai facut si mie un compliment?
– Daca erai o zdreanta oarecare, 100 de euro ar fi fost cel mai frumos compliment. Cine-i atat de nebun incat sa-i dea o suta de euro uneia care arata ca tine? Am facut dus ieri dimineata, sunt fresh. Hai, profita ca m-ai prins intr-unul din rarele mele accese de generozitate.

Imi arunca o privire taioasa si iese trantind usa. Carevasazica ii dau nevesti-mii 100 de euro ca sa presteze si ea refuza. Cand i-am dus roze de ziua ei si i-am zis ca vreau sa scriem rondelul rozetelor ce mor impreuna (aluzie limpede ca promiscuitatea Sandrei Romain la o partida de sex anal) s-a suparat si a plecat la ma-sa. S-a-ntors dupa doua saptamani fara s-o fi chemat cineva.

Aia e. Am doua saptamani in care pot sa zac fara sa ma spal si pot sa frec ghertoiu-n voie, fara sa ma feresc de boraci. Cred ca se putea si mai rau.

(fragment din cartea pe care n-o scriu)

 

Cum te karma, nimeni nu te va. Părerea mea.

Etichete

, , , , , , , , , ,

Ah, dulce reverie… Am un chef nebun să intru într-o ceainărie boemă, să servesc un ceai Kekecha, destinat odinioară exclusiv călugărilor budiști, dintr-o ceașcă de porțelan englezesc, decorată cu grifoni pictați manual de talentata stră-stră-strănepoată a celui de-al treisprezecelea Dalai Lama… Să mă pierd într-o canapea cu margini aurite, în stil Rococo, savurând o salată de quinoa și rodie, dreasă cu un strop de smântână de caju, în vreme ce mă delectez cu o carte ce se apleacă asupra diagnosticării karmei și care mă face să reflectez asupra sinelui… Sau, și mai bine, cu una ce aparține unui autor suedez cu nume imposibil de pronunțat, ce mă învață cum să ignor cu o ataraxie aproape hristică răutatea și indolența semenilor mei…

Înainte ca unii dintre voi să dea ghes impulsului de a iniția aici sau pe Facebook discuții despre te miri ce monah născut între zidurile Pataliputrei sau despre beneficiile aduse de yoga trupului, spiritului și minții, dați-mi voie să precizez c-am glumit.

Tot ce vreau în momentele astea e să rad câteva beri în timpul unui concert rock, rezemată de-un perete, să cânt și să vorbesc mult, prost și tare și să parcurg minim 10 km pe jos până acasă în vreme ce fredonez, ca o monomană respectabilă, o singură melodie, ale cărei versuri să le tot adaptez de la o interpretare la alta. Să-l întreb pe shaormarul care mă servește cu ce echipă ține și să-i zâmbesc împăciuitor și complice când îmi va răspunde, inevitabil, că e suporterul singurei echipe care contează: „Nu mă pricep prea bine la fotbal, dar cred că nu există român care să nu fi auzit de Muie Steaua”.

Și, odată ajunsă acasă, să-mi fut bărbatul și vreo douăsprezece ore de somn.

Namaste!

Jurnal de gorgonă

Nu m-ai îmbrățișat niciodată pe mine, cea reală. N-ai sărutat niciodată lacrimile acelei Ioane care nu plângea pentru tine, pentru noi, ci strict pentru ea… Ai vrut mereu să crezi că femeia de lângă tine îți aparține complet, că universul ei gravitează în jurul tău și ai uitat, pesemne, că acea femeie ar prefera să moară decât să fie un simplu satelit. N-ai mângâiat niciodată părul acelei femei care în nopțile prea lungi și prea calde tresărea adesea în brațele tale, visându-i poate pe alții… N-ai iubit-o niciodată pe femeia crudă și egoistă a cărei privire tăioasă preferai s-o eviți în timpul disputelor voastre de teamă că te-ar putea spinteca în mii de fărâme… N-ai iubit-o pe cea a cărei personalitate o suprima complet pe a ta, n-ai iubit-o pe cea a cărei forță psihică te intriga și năucea deopotrivă, n-ai iubit-o pe cea care nu știa să-ți facă niciodată pe plac. N-ai iubit mâinile care te respingeau, buzele care te refuzau cu obstinație, fruntea care se încrunta, vocea a cărei tonalitate n-o recunoșteai uneori… Ai iubit o simplă proiecție a femeii de lângă tine, ai iubit o pandoră creată de tine pentru tine și ai uitat că ea însăși e cea care a muncit la făurirea ei. Că toate atributele pe care le admiri și detești deopotrivă la ea nu au apărut odată cu tine, ci au fost acolo dintotdeauna. Iar acum, când descoperi multiplele fațete ale personalității ei, când afli că femeia ta perfectă e de fapt vanitoasă, crudă, leneșă, infatuată, placidă și refractară te întrebi ce cauți tu lângă harpia asta rigidă și egocentrică… Iar ăsta e momentul în care constați, cu groază, că iubești fiecare colț întunecat al acestei gorgone, fiecare izbucnire nervoasă, fiecare privire implacabilă, fiecare gest blamabil și că locul tău nu e lângă o dumnezeie magistral construită, ci lângă acest rocambolesc conglomerat de tare… Tare ce compun imaginea femeii căreia nu vrei și nu poți să nu-i aparții.

12141505_887997481286512_2148032892479069622_n

Naștere ți-am dat, belea mi-am căpătat!

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Am aflat aseară că, mai nou, copiii nu-și mai aruncă dinții căzuți pe casă, invocând o cioară fantasmagorică (fie vorba-ntre noi, e din start exclus ca al meu borac să aibă prietenii cu o cioară, fie ea și una ce aparține regnului animal), ci îi dosesc (scopul mi-e încă neclar) sub pernă.

Mă adresez, în principiu, acelora care au copii și sunt probabil mai în temă cu noile tendințe în materie de incisivi de lapte&stuff. Cum procedezi pentru a nu te face de băcănie în fața micuțului care te fixează serios cu privirea, așteptând parcă să faci o mișcare greșită, aruncând prețioasa lui captură prin te miri ce loc?

Simplu. Te repezi, ca un părinte modern, la primul mall, iei un pahar de Mocha Frappuccino de la Starbucks și o cutie de macarons fine marca „Ladurée” și i le lași Zânei Măseluță pe pervazul ferestrei camerei prințișorului sau prințesei tale, alături de dințișorul împricinat, sperând ca sclifosita să apară, într-un final, luând cu sine și dintele progeniturii. Dai să ieși din cameră și aproape calci pe halatul din satin de la Versace Kids în care se-mpiedică cel ce ți-a făcut onoarea de a-ți ocupa banalul uter vreme de nouă luni. Micuțul vlăstar te strânge cu privirea și șuieră nervos printre dințișorii proaspăt răriți:

– Nu pot să cred că ai făcut asta, maman! Tu chiar ai senzația că Diva Incisivilor s-ar deplasa vreodată în viața ei într-un cartier populat de creaturi mediocre și redundante precum cel în care insistați tu și papa să mă țineți? I mean… Drumul Taberei?! Maman, te rog! Nu mă mai face de râs! Hai, ia un bilețel și notează: „Stimată Divă a Incisivilor, Caninilor, Molarilor și Premolarilor de Lapte, avem deosebita plăcere de a vă invita la petrecerea prilejuită de căderea primului incisiv al fiului nostru, Patrick Ralph Darius Berariu al II-lea… Nu, „al doilea” mi-ar știrbi din prestanță.  Scrie „I”. Felicitările, masa și dansul vor avea loc la palatul Ghica și îndrăznim a vă ruga să aruncați dințișorul fiului nostru nu în lacul Plumbuita, ce străjuiește micuțul și modestul palat, ci în Sena, cu ocazia următoarei dumneavoastră vizite la Paris. Cum care vizită, stimată domnișoară? Cea ale cărei costuri integrale ne va face plăcere să le suportăm, evident. Nu vă sfiiți să optați pentru ce e mai bun, dorim ca această experiență să rămână în memoria dvs. drept una indimenticabilă.”

– Indimenti… Cum? Și… Nu exagerăm puțin? Palatul Ghica? Vacanță all-inclusive la Paris?

– N-ai tu treabă, scrie ce-am zis eu și lasă parantezele astea. Zi „merci” că nu-ți cer să mergem în Dubai și să închiriem un resort de lux în Palm Jumeirah, cum au făcut părinții lui Khaled cu ocazia circumciziei lui. Ți-a plăcut să zbori cu Emirates la clasa business gratis, este? Ți-a plăcut să-ți torni în cap o sticlă-ntreagă de șampanie Piper Heidsieck din 1907 și să basculezi o tavă întreagă de Golden Phoenix…

– Golden Phoenix era prăjitura aia cu praf de aur și căpșuni bio trase în aur alimentar?

– Aha. Vezi? Abia astea sunt detalii care nu se uită! Palatul Ghica nu mai stârnește admirație decât cel mult în ochii gemenilor femeii de serviciu ai grădiniței, maman. În fine, mă limitez la atât momentan. Ah, era să uit! Nu uita să închiriezi o limuzină care s-o ia de acasă pe Diva Incisivilor. Sau lasă! Mai bine-i facem cadou una.

– …?!?!?!

– Merg să mă-ntind puțin, sunt frânt. M-a obosit peste măsură conversația asta. Nu-i ușor să te gândești la toate. Vezi că la 16:30 trebuie să fiu la Arenele BNR,  joc tenis cu Ianis Halep, fiul Simonei. Sper să-l bat, doar așa pot fi sigur că-i atrag atenția Hildei Iohannis. Da, nepoata acelui președinte. Iar la 19:00 vine Geta Voinea să-mi facă freza. Hairdresserii newyorkezi au dat publicității ultimele tendințe în materie de frizuri masculine încă de alaltăieri seară, deci nu-i de mirare că încă de ieri am început să mă simt trist și perimat. 

– Luna trecută îl proslăveai pe Cristi Pascu, ce s-a întâmplat? S-a rupt lanțul de iubire?

– Ce exprimare manelistică, imundă și complet nedemnă de mama lui Patrick Ralph Darius I…  O să-ți răspund, totuși. Un salon din Cluj practică prețuri mai mari decât el. Un salon din Cluj, maman! Ce oroare! Vreau să uit că m-a tuns vreodată individul ăsta… Doar știi cum e: if anyone can have it, then I don’t want it.

Îmi mai aruncă o ultimă privire ofuscată și pleacă târșâindu-și piciorușele prețioase în papucii de casă à la Hugh Hefner. Realizez că sunt mâncată. În curând va împlini șase ani, iar pe Marte nu s-a deschis încă niciun resort cu ștaif și scoruri indecent de mari. Iar închirierea unui arhipelag artificial construit în mijlocul Pacificului nu cred că l-ar impresiona prea tare. Parcă-l aud: “Maman, this is so passé… Serios acum, puteai găsi ceva mai banal de-atât? Vai, simt că mă prăbușesc… Cum adică e doar închiriat?!

Nu-s rasistă, dar mă tratez (A, Romale, kotar tumen aven?)

Etichete

, , , , , ,

MORI, ȚIGANE!

Țigane, nu-i rasist deloc

Să-ți sugerez să îți dai foc,

Și nu e deplasat să-ți spun,

Că nu mai dau pe tine-un floc!

_______________________________

Tot ce atingi spurci de îndat’,

Și zău, de tine mi s-a luat,

Nu-s xenofobă, drag garoi,

Dar locul tău nu-i printre noi!

_______________________________

De-ar fi s-aleg între-un țigan

Și un sărman acarian… Ce crezi?

Nu m-aș gândi prea mult

Și te-aș trăda, garoi incult…

_______________________________

Și nu-s pornită pe pigment,

Zău, ăsta nu-i un argument,

Dar nu pot să nu-nfierez

Comportamentu-ți gabonez.

_______________________________

Porunca a opta-i tare grea

Și n-o poți nicicum respecta,

“Farmecul vieții” însă tu

Nu ni-l poți lua!

_______________________________

Tu la cuvinte n-ai talent

Și știi ce e cel mai nasol?

Că unicul tău argument

E un cuțit sau un pistol!

_______________________________

Sictir, cioroi oligofren!

De te-aș vedea tăiat sub tren,

Mi-aș spune, zău, în gândul meu:

“Sărmane tren, știu că ți-e greu!”

_______________________________

Și din Coșbuc parafrazez,

Și cu emfază îți zic, măi,

În stil curat, arienesc:

Noi vrem pământ… Pe ochii tăi!

Sabine Roewer, technische Mitarbeiterin der Gedenkstaette des ehemaligen Frauen-KZ Ravensbrueck, zeigt eine Zyklon B-Giftgasdose am Donnerstag, 12. Dezember 1996, in Ravensbrueck, etwa 100 Kilometer noerdlich von Berlin. Die von der Hamburger Firma Tesch und Stabenow hergestellte Dose stammt aus dem Jahr 1945 und wurde in dem KZ gefunden. Noch im Januar 1945 liess die SS in dem KZ eine Gaskammer errichten, in der bis zum Kriegsende rund 6.000 Frauen mit dem aus Hamburg stammenden Giftgas ermordet worden sind. (AP Photo/ Jan Bauer)

În loc de titlu, să te fut multiplu!

Etichete

, , , , , , , ,

Am ajuns la concluzia că nimeni nu merită să primească apreciere, dragoste sau credit total. Există o javră destul de puternic conturată în fiecare dintre noi. În unii există una care rupe adesea lanțul și e cel puțin iritant să-i vezi stăpânul erijându-se într-un personaj filantrop, empatic și prieten cu cele sfinte. Și când spun “cele sfinte” nu mă refer la Dumnezeu, Biblie, iconostase, chivoturi, tiplote, anterii și așa mai departe. Mă refer la chestiile de bun simț, care ar trebui să ne caracterizeze pe toți: fidelitate, sinceritate, onestitate… Uneori mi se pare că astea-s bălării care mai există doar în universul meu și că, dacă au ființat vreodată, au fost eradicate acum mult timp—mai exact prin Jurasic, înainte să apuce să contamineze vreo hominidă. Adam și Eva n-au mai prins nimic, bieții, și au fost nevoiți să se resemneze cu resturile de la facerea lumii. Ce nu le-a trebuit sauropodelor, ce i-a scăpat din cioc defunctei Archaeopteryx, ce a rămas printre caninii lui T-Rex a ajuns la ăștia doi. Și din rămășițele astea s-au apucat cei doi temerari să edifice o nouă lume. Uită-te în jur și spune-mi dacă teoria mea nu începe să prindă sens.

Uită-te la târfa cu care stai (“târfă” este, în opinia mea, un substantiv epicen), la mitomanii de care te-nconjori și cărora îți place să le spui, atât de idealist, “prieteni”, la japițele care te sună doar când au nevoie de ceva, la așa-zișii prieteni de-o viață care își amintesc de tine doar când fac lista invitaților la nuntă sau la botezul boracilor, la frații care te caută doar atunci când au epuizat fiecare humerus pe o rază de 1000 de km și nu mai au de tricoul cui își șterge mucii, la copilul care uită că-i ziua ta, la mama care te minte fiindcă nu vrea să te supere, la tatăl care-și testează tehnicile de persuasiune și manipulare pe tine, la cel care te ajută știind a priori că la un moment dat îi vei întoarce ajutorul…

Și astea-s cele mai blânde exemple. Toți vor ceva de la tine, oricât de puține ai avea: banii tăi, timpul tău, atenția ta, ideile tale, energia ta, aprobarea ta, creativitatea ta, îndrăzneala ta, susținerea ta. Fiecare dintre noi alimentează câțiva astfel de vampirași pe care îi vampirizează, la rândul său, într-o oarecare măsură. Eu una am obosit. Nu vreau să vă mai dau nimic. Nu vă datorez nimic. Mulți dintre voi nu merită nimic. M-am săturat de zâmbetele voastre false, de complimentele voastre forțate, de lamentările voastre, de problemele voastre, de frustrările sau decepțiile voastre. Am podul plin, așa că marș!

Pornim de la zero: îți ofer exact ce-mi oferi și tu. Mă respecți? Te respect. Empatizezi cu mine și problemele mele? Voi face la fel. Îți amintești de mine doar când îți frige pipota? Vei fi surprins(ă) să constați că te-am lăsat deja în urmă. Știu cine mă bârfește, știu cine mă invidiază (continuați, aveți un milion de motive s-o faceți, zău așa) și intuiesc destul de bine ce zace în fiecare dintre voi, din moment ce majoritatea sunteți croiți după aceeași matriță.  Începe reconstrucția mea și trierea voastră. Dacă până acum păream intransigentă să vedeți cum va fi de-acum înainte, când o să renunț complet la comportamentul șablonard.

Dacă mă deprimi, iriți, detractezi, bagatelizezi sau parazitezi meriți pe deplin cele patru litere pe care urmează să le rostesc în momentul renunțării la tine: MUIE! Mergea și-un “adio”, ce-i drept, dar am stabilit deja că lăsăm deoparte finețurile și atitudinea conciliantă. Ne știm de 10, 15, 25 de ani? Minunat! Îi voi trăi pe următorii 50 fără tine, dragul meu fals prieten! Și ce crezi? Am început s-o fac de ceva vreme, numai că am omis să te anunț.

Închei într-o manieră mai optimistă, oferindu-vă, cu munificență, un nou citat marca Ioana Berariu:

Pentru blog2

Requiem pentru Rapid

Etichete

, , , , , , , ,

old_railway_1920x1200

-Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii, lătră plictisită femeia de la ghișeu.

-Hai acasă, îmi spuse trist nea Mincea. Ți-am zis că n-are rost—uite, n-a rămas decât o locomotivă veche și dezafectată aici.

-Avem tot ce ne trebuie, nea Mincea. Cu puțin efort reușim s-o urnim. Hai, te rog… N-am să mi-o iert niciodată dacă nu încerc.

-Atunci… Hai să nu mai pierdem timpul, zise el voios și se îndreptă numaidecât spre locomotiva cea veche. Urcă, îmi zise, tinerețea și elanul tău sunt cel mai eficient combustibil. Știi ce linie e asta pe care ne aflăm? E linia inimii. Locomotiva vișinie a fost mereu împinsă de entuziasmul și atașamentul suporterilor rapidiști. Hai, trage de maneta asta, o să vezi cum or s-apară de îndată mii de rapidiști. În 30 de secunde ne-am urnit, fii fără grijă!

 

Am tras cu mare greutate de maneta ruginită. Un șuier prelung porni din pieptul locomotivei și, ca prin minune, din toate cele patru zări începură să curgă mii de suflete. Ne aflam dintr-o dată în mijlocul unui imens ocean vișiniu.

-He, he! Ce dor mi-era de oastea asta vișinie! Ne întâlnim adesea dincolo și jucăm fotbal, dar… Ne lipsește spiritul din Giulești. Asta doare cel mai tare, că nu mai putem susține fizic Rapidul. Suntem în continuare prezenți cu sfințenie la orice meci, cântăm alături de voi, râdem și plângem alături de voi, ca odinioară, dar… Voi nu ne auziți. Sau poate că da, ce știu eu? Haideți, băieți, strigă el cu avânt către miile de rapidiști, împingeți locomotiva asta!

Mii de brațe încordate, un icnet prelung, iar locomotiva se opinti și culisă ușor pe șine.

-Ai văzut? Unitatea e cheia, zise el făcându-mi ștrengărește cu ochiul. Uite, acolo e granița dintre lumea mea și a ta. Odată ajunsă acolo, locomotiva se va opri din nou. Știi ce ai de făcut.

-Rămâi cu bine, nea Mincea! Mă descurc singură de-aici, fii pe pace!

M-am trezit amorțită, ca după un somn prea lung. Nea Mincea dispăruse, iar în jurul meu trona o liniște aproape funestă.

 

Am tras plină de speranță de aceeași manetă ruginită. Șuierul prelung fu urmat de apariția câtorva băieți.

-De ce naiba ne-ai chemat aici? se rățoi unul dintre ei, trăgând plictisit de inelul unei beri.

-Am nevoie de voi. Rapidul are nevoie de voi. Haideți, băieți, împingeți locomotiva asta!

-I-auzi la asta, frate. Crede că așa se face treaba… Pisi, nu-i niciunul din noi atât de prost încât să creadă că ruginitura asta mai poate funcționa vreodată. Scuze, de fapt. Tu ești, mai zise înainte să se îndepărteze sorbind amuzat din bere. Ceilalți îl urmară fără preget.

 

Liniștea aceea funestă revenise, parcă mai adâncă și mai răscolitoare ca înainte. Cu privirea pierdută în gol auzeam, ca prin vis, vorbele lui nea Mincea: “Unitatea e cheia”. O cheie la care eu nu aveam acces, o cheie în a cărei lipsă inima Rapidului rămânea pe veci blocată în gara dezafectată. Am ieșit din cabina locomotivei și am privit-o pentru ultima oară, ca pe un mort de la care nu poți și nu vrei să-ți iei adio. Vocea femeii de la ghișeu devenea din ce în ce mai stridentă: “Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii…”