Etichete

, , , ,

                                        Je suis Ioana

Sar peste introducerile lamentabile referitoare la absența mea de pe blog și trec direct la subiect. Subiectul e unul sensibil pentru mulți dintre voi. Nu știu când și cum am ajuns să empatizăm la modul ăsta cu Franța și cu redacția Charlie Hebdo. I mean… Și tu, Klaus, mein präsident ?

Uităm cumva părerea jurnaliștilor francezi despre români? Să ne amintim de așa-zisul salut românesc executat cu mâna întinsă ca la pomană de acel umorist francez, aluzie a naibii de subtilă la cerșetorii din metropolele franțuzești. Sau de glumițele de dinaintea relativ recentului meci cu Franța:

               FotoFlexer_Photo                                        

Plus alte mici aroganțe, ca de la zei către plebe.

Cu noi le-a mers, nu zic. Pe român poți să-l fuți și-n cur – o să urle de durere, o să-ți zică vreo două de mă-ta dar n-o să-ți poarte prea tare pică. Nu-i cea mai vindicativă dintre nații, asta-i cert. Cu fanii lui Allah însă nu-i așa înțelept să te pui.

E ca și cum te-ai duce în ograda bulibașei după o noapte petrecută cu fie-sa și i-ai flutura pe la nas cearceaful: “Ghici pe cine-am ars eu aseară, bosulică. Da, mă, pe gioarsa de fie-ta. Nu te uita așa la mine, că nu mă-nsor cu ea nici tăiat”. Ce-o să facă bosulică? Păi… Dacă tot ai făcut imprudența de a pronunța verbul “a tăia” în fața lui chiar asta o să facă. O să-ți taie o mână, o ureche, un cotoi… Mă rog, ceva despre care nu poți spune că-ți prisosește.

Acum fă exercițiul ăsta în fața maurului și vezi ce se-ntâmplă. Sau, în cazul în care simți că viața nu mai are ce să-ți ofere, zi ceva de marele Allah. Vorba reclamei: abia asta e extrem! :))) Va fi ultimul lucru pe care vei apuca să-l spui înainte să-ți râgâi sfârșitul. Ăsta nu se-ncurcă cu membre, limbi, urechi sau alte mărunțișuri. Ăsta îți ia direct glanda, prietene. Și defilează mândru cu căpățâna ta prin restaurantele din Magreb. Ba mai mult, e și aplaudat de tovarăși pentru modul tranșant (la propriu) în care a pus problema.

Să-ți bagi vastu-n gura tigrului nu e cel mai nimerit gest pe care l-ai putea face. Sunt două variante: ori ești prea nebun, ori prea prost. Ori ești un mix nefericit între cele două. Așa și cu frățiorii noștri latini și temperamentali. Le-a scăpat din vedere că există rase mai temperamentale decât ei. Au uitat definiția cuvântului “extremist”. Au uitat cum aleg antropoizii ăștia să-și plătească polițele, iar prețul plătit – și aici cred că suntem cu toții de acord – a fost nejustificat de mare.

Și totuși… Nu sunt solidară cu Franța. Și nu fiindcă umanitatea n-ar sălășlui în capilarele, venele sau arterele mele, ci pentru simplul fapt că nu-mi amintesc ultima dată când Franța a fost solidară cu mine. Je ne suis pas Charlie. Eu sunt Corneliu Coposu, eu sunt Ilie Ilașcu, eu sunt revoluția din ‘89, sunt tratatul de pace de tristă amintire de la București. Am dramele mele, n-am timp sau lacrimi pentru alții. Mai ales când săgețile lansate de ei împotriva mea și a alor mei sunt atât de dese și de pline de venin.

Je suis Ioana.

Anunțuri