În trecut așteptam meciurile disputate împotriva bastardei din Ghencea cu un entuziasm debordant. Returul acesta a fost pentru prima oară când m-am temut cu adevărat, când am lăsat locurile din clasament să mă influențeze. Cea mai optimistă variantă o reprezenta, din punctul meu de vedere, un amărât de egal. Pe drumul Giulești-Ghencea am auzit rapidiști care nu-i dădeau Rapidului nici măcar atâta credit: “Coaie, să nu ne dea spurcații zece. Mi-e să nu ne umilească, ești nebun?!

Și cum să-i blamezi? Cum să-i explici unui suporter că favorita lui, protagonista celui mai slab tur de campionat din istoria sa recentă, aflată în subsolul clasamentului, va reuși să țină piept favoritei la titlu? Cu toții speram la un joc bun, la un joc în care orgoliile și dăruirea să imprime un cu totul alt ritm decât cel cu care aproape că ne deprinsesem, dar puțini au crezut cu adevărat într-un deznodământ fericit. 

Și… A sosit și eliberatorul minut 60. Gecov a dat-o-n ațe, noi am dat în clocot. Am urlat de bucurie și am izbucnit instantaneu în plâns. Un plâns nervos, o descărcare emoțională pe care o experimentez, în rest, cât se poate de rar: “Așa, futu-vă-n gură de bulangii aroganți!” Scuzați-mi exprimarea necosmetizată. Am promis că-mi iau limbajul de argou și asta am făcut. Am trecut prin toate stările posibile, stări prin care doar Rapidul mă poate face să trec: extaz, frustrare, mândrie, teamă, iritare, entuziasm, blazare — în fine, am bifat cam jumătate din registrul emoțiilor. Am cântat în majoritatea timpului, m-am enervat la culme când Șeptaruîși trăgea sufletul și îi auzeam pe spurcați bâiguind ceva abia perceptibil. Aș fi vrut să nu-i aud nicio secundă, ca odinioară. Să uit că există, chiar dacă mă aflam în casa lor. I-am înjurat din inimă, apăsat, așa cum înjuri ceva ce detești din rărunchi. Să le ajungă până-n sezonul viitor, când ne vom revedea. 

Da… Simt că ne vom revedea. Simt că miracolul se poate produce, putem evita retrogradarea. Rapidul a avut o față nouă, un suflu nou. S-a simțit un extraordinar reviriment. Sigur că e prematur să mă pronunț, dar vom arăta și mai bine după ce se vor consolida relațiile de joc. Avem acum câțiva rapidiști pur-sânge care sunt capabili să le insufle rapidismul și stranierilor și să readucă spiritul în Giulești. 

Suporterii sunt deja animați de rezultatul de duminică și de revenirea lui Nico și a lui Săpun. Au început să ofere altor suporteri bilete sau chiar abonamente pentru a-i determina să vină la meciuri. Un gest impresionant, zic eu. Un gest care arată cât și-ar dori unii dintre noi să retrăiască atmosfera de altădată, să cânte, să strige și să plângă la unison cu frații lor. Fără orgolii prostești, fără adversități care nu-și au rostul într-o familie atât de mare și de frumoasă.

Duminică am fost din nou al doisprezecelea jucător, cel ce cauza o teamă imensă rivalelor noastre până acum ceva vreme, cel ce lăsa mute de admirație ziare sau televiziuni și nu contenea să stârnească valuri de uimire în rândul prietenilor sau adversarilor noștri. Am tras după noi Rapidul, ca o veritabilă locomotivă. Și s-a văzut. M-am bucurat să-l văd pe Pancu atât de euforic. A trecut atât de firesc prin fața galeriei spurcaților și le-a dat muie cu un nesaț propriu doar rapidiștilor autentici, de parcă era, ca să parafrazez niște versuri celebre, “făcut de-așa natură să îi fută-n gură. Aproape că n-au mai avut reacție când Nico a procedat similar — fervoarea și impertinența frumoșilor nebuni ai Giuleștiului sunt atribute total străine milioanelor de simpatizanți care în 68 de ani n-au fost în stare să-i compună favoritei lor un imn decent.

În ziua a șaptea Dumnezeu a vrut să ne mai ostoiască obida și ne-a zâmbit. Rapidul însuși ne-a zâmbit. Haideți să-i zâmbim și noi cât mai des. Merită. Luni zeul vișiniu ne așteaptă în templul de sub Grant. Nu ne cere nicio ofrandă, ne cere un simplu prinos de glas și de timp. Eu am să i-l ofer negreșit. Voi ce veți face?

Anunțuri