Nu m-ai îmbrățișat niciodată pe mine, cea reală. N-ai sărutat niciodată lacrimile acelei Ioane care nu plângea pentru tine, pentru noi, ci strict pentru ea… Ai vrut mereu să crezi că femeia de lângă tine îți aparține complet, că universul ei gravitează în jurul tău și ai uitat, pesemne, că acea femeie ar prefera să moară decât să fie un simplu satelit. N-ai mângâiat niciodată părul acelei femei care în nopțile prea lungi și prea calde tresărea adesea în brațele tale, visându-i poate pe alții… N-ai iubit-o niciodată pe femeia crudă și egoistă a cărei privire tăioasă preferai s-o eviți în timpul disputelor voastre de teamă că te-ar putea spinteca în mii de fărâme… N-ai iubit-o pe cea a cărei personalitate o suprima complet pe a ta, n-ai iubit-o pe cea a cărei forță psihică te intriga și năucea deopotrivă, n-ai iubit-o pe cea care nu știa să-ți facă niciodată pe plac. N-ai iubit mâinile care te respingeau, buzele care te refuzau cu obstinație, fruntea care se încrunta, vocea a cărei tonalitate n-o recunoșteai uneori… Ai iubit o simplă proiecție a femeii de lângă tine, ai iubit o pandoră creată de tine pentru tine și ai uitat că ea însăși e cea care a muncit la făurirea ei. Că toate atributele pe care le admiri și detești deopotrivă la ea nu au apărut odată cu tine, ci au fost acolo dintotdeauna. Iar acum, când descoperi multiplele fațete ale personalității ei, când afli că femeia ta perfectă e de fapt vanitoasă, crudă, leneșă, infatuată, placidă și refractară te întrebi ce cauți tu lângă harpia asta rigidă și egocentrică… Iar ăsta e momentul în care constați, cu groază, că iubești fiecare colț întunecat al acestei gorgone, fiecare izbucnire nervoasă, fiecare privire implacabilă, fiecare gest blamabil și că locul tău nu e lângă o dumnezeie magistral construită, ci lângă acest rocambolesc conglomerat de tare… Tare ce compun imaginea femeii căreia nu vrei și nu poți să nu-i aparții.
Johanna's playground 