Etichete

, , , , , , , ,

old_railway_1920x1200

-Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii, lătră plictisită femeia de la ghișeu.

-Hai acasă, îmi spuse trist nea Mincea. Ți-am zis că n-are rost—uite, n-a rămas decât o locomotivă veche și dezafectată aici.

-Avem tot ce ne trebuie, nea Mincea. Cu puțin efort reușim s-o urnim. Hai, te rog… N-am să mi-o iert niciodată dacă nu încerc.

-Atunci… Hai să nu mai pierdem timpul, zise el voios și se îndreptă numaidecât spre locomotiva cea veche. Urcă, îmi zise, tinerețea și elanul tău sunt cel mai eficient combustibil. Știi ce linie e asta pe care ne aflăm? E linia inimii. Locomotiva vișinie a fost mereu împinsă de entuziasmul și atașamentul suporterilor rapidiști. Hai, trage de maneta asta, o să vezi cum or s-apară de îndată mii de rapidiști. În 30 de secunde ne-am urnit, fii fără grijă!

 

Am tras cu mare greutate de maneta ruginită. Un șuier prelung porni din pieptul locomotivei și, ca prin minune, din toate cele patru zări începură să curgă mii de suflete. Ne aflam dintr-o dată în mijlocul unui imens ocean vișiniu.

-He, he! Ce dor mi-era de oastea asta vișinie! Ne întâlnim adesea dincolo și jucăm fotbal, dar… Ne lipsește spiritul din Giulești. Asta doare cel mai tare, că nu mai putem susține fizic Rapidul. Suntem în continuare prezenți cu sfințenie la orice meci, cântăm alături de voi, râdem și plângem alături de voi, ca odinioară, dar… Voi nu ne auziți. Sau poate că da, ce știu eu? Haideți, băieți, strigă el cu avânt către miile de rapidiști, împingeți locomotiva asta!

Mii de brațe încordate, un icnet prelung, iar locomotiva se opinti și culisă ușor pe șine.

-Ai văzut? Unitatea e cheia, zise el făcându-mi ștrengărește cu ochiul. Uite, acolo e granița dintre lumea mea și a ta. Odată ajunsă acolo, locomotiva se va opri din nou. Știi ce ai de făcut.

-Rămâi cu bine, nea Mincea! Mă descurc singură de-aici, fii pe pace!

M-am trezit amorțită, ca după un somn prea lung. Nea Mincea dispăruse, iar în jurul meu trona o liniște aproape funestă.

 

Am tras plină de speranță de aceeași manetă ruginită. Șuierul prelung fu urmat de apariția câtorva băieți.

-De ce naiba ne-ai chemat aici? se rățoi unul dintre ei, trăgând plictisit de inelul unei beri.

-Am nevoie de voi. Rapidul are nevoie de voi. Haideți, băieți, împingeți locomotiva asta!

-I-auzi la asta, frate. Crede că așa se face treaba… Pisi, nu-i niciunul din noi atât de prost încât să creadă că ruginitura asta mai poate funcționa vreodată. Scuze, de fapt. Tu ești, mai zise înainte să se îndepărteze sorbind amuzat din bere. Ceilalți îl urmară fără preget.

 

Liniștea aceea funestă revenise, parcă mai adâncă și mai răscolitoare ca înainte. Cu privirea pierdută în gol auzeam, ca prin vis, vorbele lui nea Mincea: “Unitatea e cheia”. O cheie la care eu nu aveam acces, o cheie în a cărei lipsă inima Rapidului rămânea pe veci blocată în gara dezafectată. Am ieșit din cabina locomotivei și am privit-o pentru ultima oară, ca pe un mort de la care nu poți și nu vrei să-ți iei adio. Vocea femeii de la ghișeu devenea din ce în ce mai stridentă: “Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii…”

 

Anunțuri