În loc de titlu, să te fut multiplu!

Etichete

, , , , , , , ,

Am ajuns la concluzia că nimeni nu merită să primească apreciere, dragoste sau credit total. Există o javră destul de puternic conturată în fiecare dintre noi. În unii există una care rupe adesea lanțul și e cel puțin iritant să-i vezi stăpânul erijându-se într-un personaj filantrop, empatic și prieten cu cele sfinte. Și când spun “cele sfinte” nu mă refer la Dumnezeu, Biblie, iconostase, chivoturi, tiplote, anterii și așa mai departe. Mă refer la chestiile de bun simț, care ar trebui să ne caracterizeze pe toți: fidelitate, sinceritate, onestitate… Uneori mi se pare că astea-s bălării care mai există doar în universul meu și că, dacă au ființat vreodată, au fost eradicate acum mult timp—mai exact prin Jurasic, înainte să apuce să contamineze vreo hominidă. Adam și Eva n-au mai prins nimic, bieții, și au fost nevoiți să se resemneze cu resturile de la facerea lumii. Ce nu le-a trebuit sauropodelor, ce i-a scăpat din cioc defunctei Archaeopteryx, ce a rămas printre caninii lui T-Rex a ajuns la ăștia doi. Și din rămășițele astea s-au apucat cei doi temerari să edifice o nouă lume. Uită-te în jur și spune-mi dacă teoria mea nu începe să prindă sens.

Uită-te la târfa cu care stai (“târfă” este, în opinia mea, un substantiv epicen), la mitomanii de care te-nconjori și cărora îți place să le spui, atât de idealist, “prieteni”, la japițele care te sună doar când au nevoie de ceva, la așa-zișii prieteni de-o viață care își amintesc de tine doar când fac lista invitaților la nuntă sau la botezul boracilor, la frații care te caută doar atunci când au epuizat fiecare humerus pe o rază de 1000 de km și nu mai au de tricoul cui își șterge mucii, la copilul care uită că-i ziua ta, la mama care te minte fiindcă nu vrea să te supere, la tatăl care-și testează tehnicile de persuasiune și manipulare pe tine, la cel care te ajută știind a priori că la un moment dat îi vei întoarce ajutorul…

Și astea-s cele mai blânde exemple. Toți vor ceva de la tine, oricât de puține ai avea: banii tăi, timpul tău, atenția ta, ideile tale, energia ta, aprobarea ta, creativitatea ta, îndrăzneala ta, susținerea ta. Fiecare dintre noi alimentează câțiva astfel de vampirași pe care îi vampirizează, la rândul său, într-o oarecare măsură. Eu una am obosit. Nu vreau să vă mai dau nimic. Nu vă datorez nimic. Mulți dintre voi nu merită nimic. M-am săturat de zâmbetele voastre false, de complimentele voastre forțate, de lamentările voastre, de problemele voastre, de frustrările sau decepțiile voastre. Am podul plin, așa că marș!

Pornim de la zero: îți ofer exact ce-mi oferi și tu. Mă respecți? Te respect. Empatizezi cu mine și problemele mele? Voi face la fel. Îți amintești de mine doar când îți frige pipota? Vei fi surprins(ă) să constați că te-am lăsat deja în urmă. Știu cine mă bârfește, știu cine mă invidiază (continuați, aveți un milion de motive s-o faceți, zău așa) și intuiesc destul de bine ce zace în fiecare dintre voi, din moment ce majoritatea sunteți croiți după aceeași matriță.  Începe reconstrucția mea și trierea voastră. Dacă până acum păream intransigentă să vedeți cum va fi de-acum înainte, când o să renunț complet la comportamentul șablonard.

Dacă mă deprimi, iriți, detractezi, bagatelizezi sau parazitezi meriți pe deplin cele patru litere pe care urmează să le rostesc în momentul renunțării la tine: MUIE! Mergea și-un “adio”, ce-i drept, dar am stabilit deja că lăsăm deoparte finețurile și atitudinea conciliantă. Ne știm de 10, 15, 25 de ani? Minunat! Îi voi trăi pe următorii 50 fără tine, dragul meu fals prieten! Și ce crezi? Am început s-o fac de ceva vreme, numai că am omis să te anunț.

Închei într-o manieră mai optimistă, oferindu-vă, cu munificență, un nou citat marca Ioana Berariu:

Pentru blog2

Anunțuri

Requiem pentru Rapid

Etichete

, , , , , , , ,

old_railway_1920x1200

-Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii, lătră plictisită femeia de la ghișeu.

-Hai acasă, îmi spuse trist nea Mincea. Ți-am zis că n-are rost—uite, n-a rămas decât o locomotivă veche și dezafectată aici.

-Avem tot ce ne trebuie, nea Mincea. Cu puțin efort reușim s-o urnim. Hai, te rog… N-am să mi-o iert niciodată dacă nu încerc.

-Atunci… Hai să nu mai pierdem timpul, zise el voios și se îndreptă numaidecât spre locomotiva cea veche. Urcă, îmi zise, tinerețea și elanul tău sunt cel mai eficient combustibil. Știi ce linie e asta pe care ne aflăm? E linia inimii. Locomotiva vișinie a fost mereu împinsă de entuziasmul și atașamentul suporterilor rapidiști. Hai, trage de maneta asta, o să vezi cum or s-apară de îndată mii de rapidiști. În 30 de secunde ne-am urnit, fii fără grijă!

 

Am tras cu mare greutate de maneta ruginită. Un șuier prelung porni din pieptul locomotivei și, ca prin minune, din toate cele patru zări începură să curgă mii de suflete. Ne aflam dintr-o dată în mijlocul unui imens ocean vișiniu.

-He, he! Ce dor mi-era de oastea asta vișinie! Ne întâlnim adesea dincolo și jucăm fotbal, dar… Ne lipsește spiritul din Giulești. Asta doare cel mai tare, că nu mai putem susține fizic Rapidul. Suntem în continuare prezenți cu sfințenie la orice meci, cântăm alături de voi, râdem și plângem alături de voi, ca odinioară, dar… Voi nu ne auziți. Sau poate că da, ce știu eu? Haideți, băieți, strigă el cu avânt către miile de rapidiști, împingeți locomotiva asta!

Mii de brațe încordate, un icnet prelung, iar locomotiva se opinti și culisă ușor pe șine.

-Ai văzut? Unitatea e cheia, zise el făcându-mi ștrengărește cu ochiul. Uite, acolo e granița dintre lumea mea și a ta. Odată ajunsă acolo, locomotiva se va opri din nou. Știi ce ai de făcut.

-Rămâi cu bine, nea Mincea! Mă descurc singură de-aici, fii pe pace!

M-am trezit amorțită, ca după un somn prea lung. Nea Mincea dispăruse, iar în jurul meu trona o liniște aproape funestă.

 

Am tras plină de speranță de aceeași manetă ruginită. Șuierul prelung fu urmat de apariția câtorva băieți.

-De ce naiba ne-ai chemat aici? se rățoi unul dintre ei, trăgând plictisit de inelul unei beri.

-Am nevoie de voi. Rapidul are nevoie de voi. Haideți, băieți, împingeți locomotiva asta!

-I-auzi la asta, frate. Crede că așa se face treaba… Pisi, nu-i niciunul din noi atât de prost încât să creadă că ruginitura asta mai poate funcționa vreodată. Scuze, de fapt. Tu ești, mai zise înainte să se îndepărteze sorbind amuzat din bere. Ceilalți îl urmară fără preget.

 

Liniștea aceea funestă revenise, parcă mai adâncă și mai răscolitoare ca înainte. Cu privirea pierdută în gol auzeam, ca prin vis, vorbele lui nea Mincea: “Unitatea e cheia”. O cheie la care eu nu aveam acces, o cheie în a cărei lipsă inima Rapidului rămânea pe veci blocată în gara dezafectată. Am ieșit din cabina locomotivei și am privit-o pentru ultima oară, ca pe un mort de la care nu poți și nu vrei să-ți iei adio. Vocea femeii de la ghișeu devenea din ce în ce mai stridentă: “Din gara inimilor nu mai pleacă trenuri vișinii…”

 

Oare câte gheare are, cum o arăta ANAF?

Am vrut să scriu un articol pentru blog și am editat din greșeală o imagine. Păcat! Ce articol ieșea…

Trebuie să spun totuși că mă irită cumplit toată campania asta antifraudă, și nu pentru că aș încuraja evaziunea fiscală, ci fiindcă ne întoarcem cu zece ani în urmă, la amenzile pentru depășirea plafonului de casă. Carevasăzică e suficient ca eu, proprietara magazinului de la colțul blocului să am un clinci cu tine, proprietarul aprozarului din imediata mea proximitate, să pun mâna pe telefon și să reclam activitatea aparent frauduloasă a unității tale. Vin băieții de la ANAF, îți deschid sertarul, constată un plus de casă de 0.48 lei et voila! S-a închis coșmelia!

Ești amendat iar activitatea e suspendată pe o perioadă de una, două sau chiar trei luni. Efectele pot fi devastatoare pentru tine, un minuscul comerciant: marfa e perisabilă, deci intră direct la categoria “pierderi”, te vezi pus în situația de a-ți concedia angajații, facturile de utilități sau cele emise de furnizori continuă să sosească, orice sursă de venit se sistează, chiria curge independent de asta… Iată-te, sărmanule negustoraș, constrâns să tragi definitiv obloanele. 

Și ăsta e doar un exemplu. Legislația lacunară lasă la aprecierea inspectorilor decizia de a suspenda activitatea unei unități. Criteriile potrivit cărora se acționează sunt neclare, pragurile valorice necunoscute. Se aplică legea karmei și a iertării, probabil, asta în vreme ce boss-ul ANAF justifică acțiunile angajaților săi prin replici cel puțin idealiste: “Nu cred că aplicarea legii poate fi considerată un abuz”, “Tratamentul egal în fața legii este un principiu de la care nu ne putem abate”. E frumoasă teoria asta, dar neverosimilă pentru România lui 2015. Toată tevatura temutei agenții n-a făcut decât să-l îngroape și mai adânc pe micul întreprinzător.

Rechinii înoată nestingheriți în oceanul evaziunii fiscale, în vreme ce bancurile inofensive de hamsii, sardine sau alte asemenea specii sunt prinse și decimate de năvoadele inspectorilor ANAF. În vreme ce caracatița Udrea e condusă într-un mod aproape curtenitor de forțele de ordine, angajații unei oarecare societăți sunt tratați ca niște infractori de rând de inspectorii coborâți din cele 15 mașini sosite să împartă dreptatea. Clienții restaurantelor au de suferit fiindcă un scelerat decide să verifice dacă produsele din farfuriile clienților se regăsesc în meniu, ospătarii sunt controlați până la piele, să nu care cumva să-și fi strecurat prin buzunare una de un leu. Patronii mai slabi de înger, văzându-se încolțiți, au mers până la a-și pune lațul de gât.

În fine, întreg comportamentul angajaților ANAF ste vădit demonstrativ, aducând grave prejudicii de imagine unităților luate la puricat. Trist e că, așa cum spuneam în urmă cu două paragrafe, nici nu știi de ce anume să te ferești. Derapăm încet dar sigur pe panta cezarismului fiscal. Cum altfel poți numi un regim mai aspru decât legea însăși? 

Vă las cu imaginea de la care a pornit articolul care nu se voia articol:

money_wallpapers_12editededited2

Un weekend plin de relaxare (evident, nu fiscală) vă doresc!

Orgoliu și putere — două cuvinte cvasi antagonice

În trecut așteptam meciurile disputate împotriva bastardei din Ghencea cu un entuziasm debordant. Returul acesta a fost pentru prima oară când m-am temut cu adevărat, când am lăsat locurile din clasament să mă influențeze. Cea mai optimistă variantă o reprezenta, din punctul meu de vedere, un amărât de egal. Pe drumul Giulești-Ghencea am auzit rapidiști care nu-i dădeau Rapidului nici măcar atâta credit: “Coaie, să nu ne dea spurcații zece. Mi-e să nu ne umilească, ești nebun?!

Și cum să-i blamezi? Cum să-i explici unui suporter că favorita lui, protagonista celui mai slab tur de campionat din istoria sa recentă, aflată în subsolul clasamentului, va reuși să țină piept favoritei la titlu? Cu toții speram la un joc bun, la un joc în care orgoliile și dăruirea să imprime un cu totul alt ritm decât cel cu care aproape că ne deprinsesem, dar puțini au crezut cu adevărat într-un deznodământ fericit. 

Și… A sosit și eliberatorul minut 60. Gecov a dat-o-n ațe, noi am dat în clocot. Am urlat de bucurie și am izbucnit instantaneu în plâns. Un plâns nervos, o descărcare emoțională pe care o experimentez, în rest, cât se poate de rar: “Așa, futu-vă-n gură de bulangii aroganți!” Scuzați-mi exprimarea necosmetizată. Am promis că-mi iau limbajul de argou și asta am făcut. Am trecut prin toate stările posibile, stări prin care doar Rapidul mă poate face să trec: extaz, frustrare, mândrie, teamă, iritare, entuziasm, blazare — în fine, am bifat cam jumătate din registrul emoțiilor. Am cântat în majoritatea timpului, m-am enervat la culme când Șeptaruîși trăgea sufletul și îi auzeam pe spurcați bâiguind ceva abia perceptibil. Aș fi vrut să nu-i aud nicio secundă, ca odinioară. Să uit că există, chiar dacă mă aflam în casa lor. I-am înjurat din inimă, apăsat, așa cum înjuri ceva ce detești din rărunchi. Să le ajungă până-n sezonul viitor, când ne vom revedea. 

Da… Simt că ne vom revedea. Simt că miracolul se poate produce, putem evita retrogradarea. Rapidul a avut o față nouă, un suflu nou. S-a simțit un extraordinar reviriment. Sigur că e prematur să mă pronunț, dar vom arăta și mai bine după ce se vor consolida relațiile de joc. Avem acum câțiva rapidiști pur-sânge care sunt capabili să le insufle rapidismul și stranierilor și să readucă spiritul în Giulești. 

Suporterii sunt deja animați de rezultatul de duminică și de revenirea lui Nico și a lui Săpun. Au început să ofere altor suporteri bilete sau chiar abonamente pentru a-i determina să vină la meciuri. Un gest impresionant, zic eu. Un gest care arată cât și-ar dori unii dintre noi să retrăiască atmosfera de altădată, să cânte, să strige și să plângă la unison cu frații lor. Fără orgolii prostești, fără adversități care nu-și au rostul într-o familie atât de mare și de frumoasă.

Duminică am fost din nou al doisprezecelea jucător, cel ce cauza o teamă imensă rivalelor noastre până acum ceva vreme, cel ce lăsa mute de admirație ziare sau televiziuni și nu contenea să stârnească valuri de uimire în rândul prietenilor sau adversarilor noștri. Am tras după noi Rapidul, ca o veritabilă locomotivă. Și s-a văzut. M-am bucurat să-l văd pe Pancu atât de euforic. A trecut atât de firesc prin fața galeriei spurcaților și le-a dat muie cu un nesaț propriu doar rapidiștilor autentici, de parcă era, ca să parafrazez niște versuri celebre, “făcut de-așa natură să îi fută-n gură. Aproape că n-au mai avut reacție când Nico a procedat similar — fervoarea și impertinența frumoșilor nebuni ai Giuleștiului sunt atribute total străine milioanelor de simpatizanți care în 68 de ani n-au fost în stare să-i compună favoritei lor un imn decent.

În ziua a șaptea Dumnezeu a vrut să ne mai ostoiască obida și ne-a zâmbit. Rapidul însuși ne-a zâmbit. Haideți să-i zâmbim și noi cât mai des. Merită. Luni zeul vișiniu ne așteaptă în templul de sub Grant. Nu ne cere nicio ofrandă, ne cere un simplu prinos de glas și de timp. Eu am să i-l ofer negreșit. Voi ce veți face?

Prin puterea cu care am fost învestit, vă declar prost și soție!

Etichete

, , , , , , , , , ,

Mă, sunt singura căreia i se pare că un certificat de căsătorie servește doar în cazul în care părțile constituente ale cuplului aleg să-și rupă capul? Ar suna tare urât o știre gen “Un bărbat din Pașcani (recte guvidul) și-a ucis concubina (pe subsemnata) cu douăzeci de lovituri de topor”…

Cred cu tărie că ideea constituirii unui act de proprietate asupra unei persoane i-a aparținut unei femei. În primă fază aceasta presupunea, de fapt, convertirea bărbatului într-un bou cu acte. Varianta clasică și încă actuală presupunea plecarea femeii de la domiciliul părinților și “descălecarea” sa în coliba bărbatului. Destul de convenabil, aș spune eu. Femeia nu avea de ce să-și facă griji pentru nimic – devenea proprietara unei case la construcția căreia nu mișcase o falangă iar, în cazul în care vânatul bărbatul crăpa, cocoșat de muncă și de responsabilitățile ce-i reveneau grație statutului de stâlp al casei, soțioara dobândea o serie de drepturi succesorale, devenind stăpâna sclavilor și bunurilor bărbatului. Șerviciu nu avea, stagiu militar nu făcea, preocuparea pentru studiu nu se deșteptase încă în ea… Îi rămânea ca unică atribuție perpetuarea speciei (asta când nu o încerca vreo migrenă puternică).

Ulterior s-a cam împuțit treaba, existând societăți în care femeia era ucisă la moartea soțului sau în cazul în care se demonstra că i-a fost infidelă acestuia. Deja nu mai era combinație să te măriți, căsătoria devenea la fel de riscantă ca o baie într-un bazin plin cu crocodili. Cum ar fi să existe o astfel de lege și în zilele noastre? Aș fi prima care ar cere o finanțare pentru dezvoltarea unor ansambluri de cimitire supraetajate, gen zgârie-nori (zgârie Marte, mai degrabă) și m-aș moguli rapid (“a se moguli” e sinonim, în dicționarul personal al hamsiei, cu “a se umple de bani”). Ar fi, totuși, destul de dureros să asist cel puțin săptămânal la înmormântarea vreunei amice/rubedenii/cunoștințe.

Trecem de la originile căsătoriei la obiceiurile ce au traversat secole întregi, obiceiuri a căror semnificație cade în derizoriu în societatea actuală. Prima dilemă se leagă de oferirea inelului de logodnă. Puțini dintre noi știu că acesta simbolizează eternitatea și legarea definitivă a destinului de un bărbat și e cel puțin amuzant să vezi un inel de logodnă pe degetul unei femei aflate la a 354789-a relație. Fii fair-play și refuză-l, pisi, sau măcar nu-l cere cu atâta insistență. Nu-ți cer să-i spui fraierului adevăratul motiv, e posibil ca astfel de detalii să facă să cedeze și cea mai puternică inimă, dar poți invoca lejer o alergie la metale prețioase. 

Următorul obicei se leagă de rochia albă de mireasă, despre care se știe că e un simbol al purității și al virginității. Dragi bărbați, există o manieră infailibilă de a vă asigura că stați alături de un etalon al castității și al inocenței: luați-vă un pui de pisică. 😀 

Mai exista odinioară obiceiul spălării miresei în apă sfințită, dar acest lucru se întâmpla numai dacă aceasta era fecioară. E lesne de-nțeles de ce nu s-a păstrat acest obicei, nu? Nici cearceafurile nu mai flutură vesele în curțile palatelor cu turnulețe, iar dacă totuși se-ntâmplă… Trăiască himenorafia! :)))

Mai există și obiceiul prinderii jartelei de către mire în timpul nunții. Dacă nu ești isteț, norocos sau cu fler la muieret ai prins jarteaua încă de la primărie, când te-ai nenorocit căsătorit, parafându-ți nefericirea printr-o semnătură în oracolul rezervat condamnaților (numit, în ideea de a nu crea panică, registru de stare civilă). De ce ai mai prinde-o o dată, zău așa? :))

A nu se-nțelege că ăsta e un manifest împotriva ideii de căsătorie. Visez la pirostrii, ca orice femeie normală. Dar numai dacă încadrează un ceaun zdravăn de carne de porc.

Acestea fiind spuse, transform ultima frază în citat poptămașian, întru îmbogățirea repertoriului Google cu ulcerații cerebrale mai mult sau mai puțin inspirate.

ceaun pirostrii

 Asupră-vă fie bucuria și pacea!

Ghilimeliști din toată țara, uniți-vă!

Am, ca tot omul, o serie de probleme existențiale. Pizza sau KFC, fitness propriu-zis sau clipuri fitness related cu gagici de-ți plouă-n gură și lamentări cât cuprinde, Zara sau moarte prin înfometare, capă sau spa…— D’Artagnan, te fac să-nghiți muscheta aia! — capă sau trenci.

E greu să fii femeie, să muncești de-acasă, să dormi cât ai tu chef, să n-ai în coastă niciun retardat mai bine plătit ca tine, să nu fii nevoită să inventezi scuze lamentabile de fiecare dată când ajungi târziu pe plantație (nu mai des decât zilnic), să te abții să atașezi fiecărui e-mail trimis primatei căreia te subordonezi (urăsc verbul ăsta!) câte o erată și link-uri cu trimitere la diverse dicționare online…

Să-ți vină să-l bagi pe Lexington Steel cu dotări cu tot în sufletul bălălăului, să dai curs pornirii respective și să te trezești dintr-o dată mai tânăr cu vreo zece ani—recte fără griji și fără bani. Să ai colegi de serviciu cu un IQ mai redus decât cel al mușcatei din glastră, să bagi ca Gheorghe ore suplimentare că deh, te-o recompensa ea compania niciodată…

Să nu miroși subsuorile faunei reatebistice, să nu se frece niciun descendent de-al lui Onan de tine ca de sfintele moaște, să nu slobozești câțiva Dumnezei la șase dimineața când, ajunsă în fața blocului, constați că ai plecat de-acasă încălțată cu papucii cu bot de gorilă, să nu-ți vină să-i dai un șpiț în găoază partenerului care încă bălește mulțumit în așternuturi…

Acum, că lucrurile astea au rămas în urmă, ce o macină pe minunata hamsie? La ce fantazează ea când nu se gândește la accidente, moarte, bube, mucegaiuri și noroi arghezian, la ace, brice și… Matrice? :))) La posteritate, mă. La ce lasă-n urmă—în afara unui cadavru superb.

Și ce dăinuiește peste veacuri, dacă nu ambalajele non-biodegradabile și sapiența (V-am spart cu neurologismele astea, este? Se vede că-s subtitrată!)? Ce transcede timpul, dacă nu cuvintele? M-am gândit, așadar, să slobozesc în spațiul virtual crâmpeie din înțelepciunea mea. Da, mă, vă dau și vouă. E păcat să vă privez de miracolul numit „Ioana”.

Așa că m-am gândit să postez la răstimpuri câte un citat adânc, născut în baie sau în alt spațiu destinat meditației. N-o să le iau de pe Gugăl, Goagăl sau Gugle, precum careul de ași compus din Poptămaș, Laslău, Ștefănescu și Trandafir, deci nu vă așteptați să am debitul și frecvența distinșilor postaci. Mai mult decât atât, la cum mă știu (și mă știu bine) s-ar putea să ne auzim citim peste vreo lună.

Până atunci vă las cu primul citat marca Ioana Berariu:

101210-Lipstick-Napkin-400

Sunt de o sensibilitate aparte, știu. Inspir oameni, alin și ating inimi, deci lăsați-vă pătrunși. Distribuiți-mă, urmăriți-mă, admirați-mă, hrăniți-vă din mine! :))

Și dat fiind că ghilimeliștii adoratori ai careului de ași nu respiră în lipsa vorbelor de duh ale idolilor nu pot decât să vă îndemn să rezistați până la următoarea mea postare. Știu că e greu, sunt esențială în viața voastră, dar lucrurile frumoase se obțin cu răbdare. 

Namaste, suflete frumoase!

Despre proști numai de bine

Etichete

, , , , , , , ,

Postarea asta se adresează, în principiu, minților înguste care m-au îndemnat să citesc măcar un număr al fabuloasei publicații Charlie Hebdo. Ălora care nu mai încap într-o lume în care libertatea de exprimare este îngrădită. Ălora care înțeleg prin asta că orice oligofren sau orice alienat mintal cu o oarecare influență mediatică poate vomita la infinit articolașe, poze sau opinii de căcat. Ălora care-ți aruncă-n față deja redundantul „Bă, au murit oameni pentru ca tu să te poți exprima liber!” Fapt cu care sunt perfect de acord. Doar că libertatea asta de expresie e și ea un fel de democrație prost înțeleasă. Unii refuză pur și simplu să înțeleagă că libertatea lor încetează acolo unde începe libertatea celorlalți.

Ați transformat Charlie Hebdo în centrul gazetăriei mondiale. Mai aveți puțin și îi beatificați pe cei zece apostoli ai cuvântului. Detașați-vă de cele întâmplate și spuneți-mi ce legătură are acea fițuică de prost gust cu jurnalismul.

O să vă ajut spicuind puțin din codul deontologic al jurnalistului:

  • „Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură şi violenţă atunci când relatează fapte sau îşi exprimă opiniile”.

Ei bine, băieții de la Charlie Hebdo se cam abăteau de la cele de mai sus. Iată și câteva dintre numeroasele fotografii care o demonstrează:

FotoFlexer_PhotoFotoFlexer_Photo 2

Nu neg că e posibil ca eu și cei de la Charlie Hebdo să înțelegem diferit umorul. Sunt ortodoxă nepracticantă și mi-ar plăcea să cred că dacă pentru alegerea celor desemnate să îmbălsămeze și să ungă cu mir trupul Mântuitorului s-ar fi făcut o preselecție n-aș fi fost una dintre candidatele eligibile. Nu-s vreo mironosiță care-și acoperă urechile la auzul niciunui cuvânt din argoul românesc, ba chiar îmi place să vascularizez uneori obrăjorii doamnelor și domnișoarelor mai pudice. Dar genul ăsta de umor îmi e total străin. Nu înțeleg ce e atât de amuzant la o caricatură ce-i înfățișează pe Dumnezeu, Iisus și Sfântul Duh angajați într-un menage a trois.

FotoFlexer_Photo 3

E cât se poate de evident că aceste caricaturi nu vin să facă lumină într-o chestiune anume și nu ajută la elucidarea unei probleme ci doar la adâncirea unor prejudecăți legate de o rasă sau o religie. Valoarea jurnalistică a acestor caricaturi este 0. Defunctele publicații “Infractorul”, “Infractoarea” sau “Infractori de ambe sexe” ofereau, prin comparație, gazetărie de înaltă calitate.

  • „Informaţia trebuie delimitată clar de opinii. Jurnalistul va face demersuri rezonabile în acest sens”.

Ori pârnaia asta de revistuță era plină de cugetările pseudo jurnaliștilor ce aveau grijă să cace săptămânal diverse articolașe xenofobe și ofensatoare. La adăpostul titulaturii de publicație satirică, Charlie Hebdo a reușit, de-a lungul vremii, să întindă la maximum nervii multora dintre victimele acestei bășcălii ieftine.

Nu se poate spune că atentatul ăsta a fost o surpriză totală, din moment ce sediul săptămânalului fusese incendiat în 2011, ca urmare a publicării unor caricaturi ce-l înfățișau pe profetul Mahomed. Încă de atunci directorul și caricaturistul revistei, Stephane Charbonnier, intrase în programul de protecție al poliției.

Firesc și inteligent ar fi fost să evite să presare sare pe o plagă deja terebrantă.  Nu de alta, dar personal sunt sătulă de câte imagini cu jurnaliști decapitați de diverse grupări extremiste am văzut în ultimii ani. Să ignori avertismentele venite din partea unor indivizi despre care știi că au crescut cu pușca-n mână e cel puțin nesăbuit. Mai mult decât atât, temerarul Charbonnier a ținut acum doi ani să-și proclame public bărbăția declarând că preferă să moară în picioare decât să trăiască în genunchi. Răspunsul extremiștilor s-a lăsat așteptat, dar a venit într-un final: kiss-kiss, bang-bang! Facă-se voia ta, curajosule Charbonnier!

În goana după bani și popularitate acest Charbonnier a omis că prin continuarea acestor înțepături de prost gust nu se expune doar pe sine. Sigur că la nivel de discurs e simplu s-o arzi vitejește, abuzând de cuvinte mari. Dar eu sunt convinsă că nu s-a gândit nicio secundă că acele caricaturi penibile îi vor aduce moartea. Dacă ar fi luat în serios avertismentele anterioare cu siguranță că s-ar fi lipsit bucuros de mult trâmbițata sa libertate de expresie.

Așa că haideți să nu-l transformăm pe acest infatuat imprudent într-un martir jertfit pe altarul presei fără lesă. El se face la fel de vinovat de uciderea colegilor săi precum se fac cei doi radicali. Dacă cei din urmă sunt tributari unei educații extremiste și a unei vieți trăite în umbra marelui Allah, îndărătnicul și ireverențiosul Charbonnier este doar victima propriei sale nesăbuințe.

Cum spuneam și în titlu, parafrazând o celebră expresie: despre proști numai de bine. Dar chiar nu e cazul să transformăm moartea celor de la Charlie Hebdo într-un priveghi mondial. Să lăsăm președinții și prim-miniștrii diverselor state să se joace de-a diplomația și să încetăm să  mai postăm pretutindeni dintr-un mimetism prostesc intens uzitatul mesaj “Je suis Charlie”. Știm cu toții că atâta vreme cât pe năsălie nu se află unul de-al nostru durerea nu e una reală. Charlie sunt, de fapt, familiile și prietenii celor uciși. Voi nu sunteți decât niște farisei cărora li se pare cool să-și proclame umanitatea și solidaritatea în spațiul virtual. Și să-i condamne virulent pe cei ce n-o fac.

Trăim în era atâtor Dumnezei. Fiecare dintre noi face ce știe mai bine: pe unii îi slăvim, pe alții îi hulim. Ne închinăm unora și ucidem în numele altora. Fiecare decide dacă și unde trage linie. Cei care au ucis sunt, înainte de a fi musulmani, oameni. Și au murit cu convingerea că faptele lor au fost salutare și salutate de Dumnezeul lor. Fiecare reacționează în conformitate cu principiile și educația sa. Și fiecare dintre noi este responsabil nu doar pentru fiecare dintre faptele sale, ci și pentru fiecare cuvânt rostit. „Cuvintele sunt preludiul faptelor”, după cum bine spunea un celebru dramaturg român. Da, titlul e dur, dar reflectă o realitate. Deznodământul atacului asupra redacției Charlie Hebdo e unul tragic, însă acei jurnaliști au fost, în mare măsură, artizanii propriului destin.

Acestea fiind spuse, toți retardații să se erijeze (din nou) în Charlie. Haideți cu noi injurii la adresa Ioanei și a mă-sii. Așa se călește omu’. Fără francofili închipuiți și mesaje galofile venite de la diverși bălălăi viața e pustiu.

Je suis la même Ioana.

Je ne suis pas Charlie. Je suis Ioana.

Etichete

, , , ,

                                        Je suis Ioana

Sar peste introducerile lamentabile referitoare la absența mea de pe blog și trec direct la subiect. Subiectul e unul sensibil pentru mulți dintre voi. Nu știu când și cum am ajuns să empatizăm la modul ăsta cu Franța și cu redacția Charlie Hebdo. I mean… Și tu, Klaus, mein präsident ?

Uităm cumva părerea jurnaliștilor francezi despre români? Să ne amintim de așa-zisul salut românesc executat cu mâna întinsă ca la pomană de acel umorist francez, aluzie a naibii de subtilă la cerșetorii din metropolele franțuzești. Sau de glumițele de dinaintea relativ recentului meci cu Franța:

               FotoFlexer_Photo                                        

Plus alte mici aroganțe, ca de la zei către plebe.

Cu noi le-a mers, nu zic. Pe român poți să-l fuți și-n cur – o să urle de durere, o să-ți zică vreo două de mă-ta dar n-o să-ți poarte prea tare pică. Nu-i cea mai vindicativă dintre nații, asta-i cert. Cu fanii lui Allah însă nu-i așa înțelept să te pui.

E ca și cum te-ai duce în ograda bulibașei după o noapte petrecută cu fie-sa și i-ai flutura pe la nas cearceaful: “Ghici pe cine-am ars eu aseară, bosulică. Da, mă, pe gioarsa de fie-ta. Nu te uita așa la mine, că nu mă-nsor cu ea nici tăiat”. Ce-o să facă bosulică? Păi… Dacă tot ai făcut imprudența de a pronunța verbul “a tăia” în fața lui chiar asta o să facă. O să-ți taie o mână, o ureche, un cotoi… Mă rog, ceva despre care nu poți spune că-ți prisosește.

Acum fă exercițiul ăsta în fața maurului și vezi ce se-ntâmplă. Sau, în cazul în care simți că viața nu mai are ce să-ți ofere, zi ceva de marele Allah. Vorba reclamei: abia asta e extrem! :))) Va fi ultimul lucru pe care vei apuca să-l spui înainte să-ți râgâi sfârșitul. Ăsta nu se-ncurcă cu membre, limbi, urechi sau alte mărunțișuri. Ăsta îți ia direct glanda, prietene. Și defilează mândru cu căpățâna ta prin restaurantele din Magreb. Ba mai mult, e și aplaudat de tovarăși pentru modul tranșant (la propriu) în care a pus problema.

Să-ți bagi vastu-n gura tigrului nu e cel mai nimerit gest pe care l-ai putea face. Sunt două variante: ori ești prea nebun, ori prea prost. Ori ești un mix nefericit între cele două. Așa și cu frățiorii noștri latini și temperamentali. Le-a scăpat din vedere că există rase mai temperamentale decât ei. Au uitat definiția cuvântului “extremist”. Au uitat cum aleg antropoizii ăștia să-și plătească polițele, iar prețul plătit – și aici cred că suntem cu toții de acord – a fost nejustificat de mare.

Și totuși… Nu sunt solidară cu Franța. Și nu fiindcă umanitatea n-ar sălășlui în capilarele, venele sau arterele mele, ci pentru simplul fapt că nu-mi amintesc ultima dată când Franța a fost solidară cu mine. Je ne suis pas Charlie. Eu sunt Corneliu Coposu, eu sunt Ilie Ilașcu, eu sunt revoluția din ‘89, sunt tratatul de pace de tristă amintire de la București. Am dramele mele, n-am timp sau lacrimi pentru alții. Mai ales când săgețile lansate de ei împotriva mea și a alor mei sunt atât de dese și de pline de venin.

Je suis Ioana.

De-ale lui Mitruți

Etichete

, , , , ,

Nu mă pricep la formule de introducere, deci sărim peste.

N-o să-mi cer nici scuze pentru absența mea îndelungată de pe blog, deși sunt convinsă că ultimele opt luni au fost un calvar pentru voi, că v-am privat de sensul existenței voastre, că soarele n-a mai răsărit în emisfera voastră, că planetele au refuzat să se alinieze, preferând să-și care pumni între ele… Dar acum sunt aici și n-am de gând să mai ple… Mă rog, acum sunt aici. :))

O să intru direct în subiect, prezentându-vă câteva dintre emanațiile intelectuale ale guvidului (pentru cine nu e familiarizat cu guvidul, ei bine, acesta e, ca să folosesc un termen eufemistic, cel responsabil de starea mea de bine (sună ceva mai ok decât “babarditorul” sau “cordaciul”, presupun…).

Bun. Let’s go straight to number… 1:

  1. Mi-ar plăcea să fim undeva la munte. Să ne plimbăm așa, pe răcoare… Undeva întinși…” – nu știu de ce, dar mie nu-mi surâde idea de a mă plimba întinsă. Mă lasă chiar rece, dacă-nțelegeți unde bat.
  1. Mamă, ce seamănă liftul de la parter cu cel de la etajul 5!” – da, mă, parc-am fi în „La țigănci”. Ce vis urât!
  1. Mă Hamsy, eu tot n-am înțeles cine l-a omorât pe Kill Bill…” – cu atât a rămas după ce s-a zgâit cu mare interes câteva zeci de minute la cutia aia neagră de pe comodă…
  1. În vreme ce vizionam un documentar despre Ion Antonescu: “Cum? Da’ Ion Antonescu nu s-a sinucis el?” – deși pare incredibil, Antonescu e unul dintre puținii pe care i-au sinucis alții.
  1. Un mitruțism mai vechi, din perioada studenției guvidului, dar care transcende timpul: “Cum să n-aveți brichetă? Da’ voi cu ce aprindeți reșoul?
  1. Am una din frunți deformată de când m-a lovit o mașină” – asta explică multe…
  1. Omu’ e inginer, deci are aptitudini de calcul numeric: “9+1=exact 20. E perfect!” – așa o fi, eu nu-s așa inițiată într-ale matematicii…
  1. În vreme ce punea înghețată din caserolă în pahare: “Da’ de ce-i rece?” – dac-o să am copii cu el și-or să-i semene cred că ne vedem la știri…
  1. În urma conversației telefonice avute cu un tovarăș: “Părea transpirat la voce. Sigur a futut-o.” – dacă poți fi transpirat la voce presupun că e posibil să fii și la minte, nu?

10. Eu:

– Ai ceva feminin în tine.

El:

Și tu.

11. De ziua bărbatului:

Eu:

La mulți ani, îngeraș zgubilitic!

El:

Merci la fel, mă micuțo!

Voi ce ziceți, dragilor? Să folosesc frânghie și săpun sau e mai sigur cu o lamă? Să mă sinucid singură, ca Antonescu, sau să-mi port cu demnitate crucea până la capăt? Și… Ce credeți, capătul va fi undeva la Bagdasar-Arseni? :)))

Femei, femei… E plină lumea de nebune!

Etichete

Frate, scriu pe blog mai rar decât intră Nuțu Cămătaru la pușcărie! Sunt lepra perfectă. Trebuia să am și eu un defect, că prea bătea la ochi. Am un talent la pierdut timpul – ceva de speriat. Și nu-nțeleg ce fac greșit. Mă culc devreme – la 7, 8 dimineața sunt în pat. Guvidul pleacă la muncă iar eu mă bag la somn. Știu că asta face ca ziua de muncă să pară mai plăcută, îmi amintesc când situația era inversă și eu făceam poteci printre nămeți și maidanezi în timp ce el își înfigea cornul mai adânc în pernă. E drept că-l trezeam de fiecare dată înainte să plec pentru a încuia ușa. Aveam propriul rând de chei dar, atenție: munceam! Câte lucruri să fac într-o zi? Sunt și eu om!

Pe la 11-12 mă trezesc. Am atâta treabă! Facebook, Webmail, Yahoo. Interacționez cu lumea (virtual), fac schimb de mesaje cu sora guvidului (aș putea merge-n camera ei, că doar locuim sub același acoperiș, dar nu vreau să mă surmenez), promit vreunei prietene că ne vedem – evident că nu-mi părăsesc cochilia, mă zgâiesc cel puțin o oră la te miri ce cârpițe sau cosmetice, mă zgâiesc încă vreo 10 minute în oglindă, minunându-mă de mine însămi, închid laptopul, dorm alte 10 minute, brusc mă simt nefolositoare și-l redeschid, mai trimit un e-mail unei cliente, mai centralizez niște date… Realizez că mi-e foame, dar bucătăria n-o să vină singură-ncoace așa că mă resemnez, spunându-mi că nu mai e mult până diseară. Îl sun pe guvid pentru a-i da instrucțiuni exacte în privința cinei, mă prăbușesc iar în pat, distrusă de efort și oftez agasată de faptul că trebuie să fac totul singură. 😀  Cu ultimele puteri merg totuși în bucătărie și-mi pun un pahar mare de Cola (se-ntâmplă să rămân fără hârtie igienică, însă nu glumesc când vine vorba de elixirul vieții – Cola e un fel de porte-bonheur, nu lipsește niciodată din casă). Mi se face o poftă nebună de prăjituri, chipsuri sau alte mizerii, însă rezist cu stoicism tentației… Nu celei de a mânca, desigur, ci celei de a ieși din casă. În fond, într-o oră apare guvidul și face toată treaba murdară. Dacă întârzie cumva mai mult de zece minute mă supăr, mergând chiar până la a-l acuza de tentativă de omor prin înfometare. Cuprins de remușcări mă-ntreabă ce vreau, îi spun că nu mai vreau nimic, el merge totuși la cumpărături, apoi pregătește cina. Mi-o aduce la botul calului, nechez nemulțumită că nu mi-a adus și-un șervet de bucătărie, îl primesc și pe ăsta, rumeg plictisită mâncarea, comentez că-i prea sărată sau că arată inestetic, împing farfuria spre marginea patului, el o ia, merge la bucătărie și-mi aduce un pahar mare de Cola, apoi unul de 3 în 1, un ceai sau orice-i mai trece lui prin minte. Dacă se-ntâmplă ca toate astea să nu mă mulțumească – și se-ntâmplă des – mă-ntreabă, invariabil, dacă sunt supărată pe el. Încuviințez din cap, fără să-l privesc măcar, mă-ntreabă de ce (mă enervează când îmi pune întrebări complicate), nu știu să-i spun exact motivul și pentru a-și spăla păcatele (e greu de spus care-s astea) se oferă să meargă să-mi ia ceva dulce. Refuz politicos, se schimbă-n hainele de casă și se așază lângă mine în pat. Dintr-o dată am o revelație: “Micuțule, aș mânca ceva bun… O ciocolată, ceva, sau niște Oreo… Nu te duci tu până jos, șobolan zgubilitic?” “Abia m-am schimbat, păpușica mea, sunt și eu obosit, am muncit toată ziua…” “Da, bine… Poate ai senzația că eu am stat degeaba…” “N-am zis asta, păpușoi mofturos, hai că mă duc…” Se-mbracă iar și-n 6-7  minute surpriză! Ciocolata e aici! Apoi am chef de rummy. El nu. Dar joacă. Ia laptopul în bucătărie și pune muzică. Mă lupt cu umbrele lui Petrică Mâțu Stoian sau a lui Constantin Enceanu, bat cu pumnu-n masă și schimbă repertoriul. Ascultăm Muse, el nu-nțelege nimic, eu fredonez continuu, încântându-l cu vocea mea suavă. Mă mai relaxez, dar o comite grav. Face joc dublu și preia conducerea. Mă uit la el ca Undertaker la Cena, înțelege că-i groasă și-o lasă mai moale. După vreo două ore propune să încheiem jocul, motivând că-i obosit, eu mustăcesc nemulțumită în timp ce așez piesele la loc în cutie (tot eu s-o fac și pe-asta) și-i sugerez ca în loc să se holbeze la mine ca proasta la (ahem) pumă să-mi mai facă un ceai. Se execută fără să crâcnească, îmi duce laptopul înapoi în dormitor, îmi împletește părul și mă roagă să-l sărut de “noapte bună”. De milă, de silă o fac și pe-asta, el se culcă și reiau ciclul Facebook, Webmail&Yahoo.  Și uite-așa mai trece o noapte din viața sărmanei hamsii.

PS: E 6:30 și îi sună alarma. O reprogramează peste cinci minute. E clar, vrea cu tot dinadinsul să mă enerveze. Frate, chiar nu-nțelege că am și eu nevoie de liniște?! Îmi strică întreg echilibrul omul ăsta. Of, tare greu e să fii femeie! E greu să rămâi calmă în astfel de situații. Mă bag la somn că, după cum sforăie, iar caută ceartă.

PPS: îți mulțumesc pentru cei mai frumoși nouă ani din viața mea! Și pentru că mă suporți și în zilele similare celei descrise mai sus. 😀