Etichete

,

Am scris această postare nu pentru boraci, ci pentru faraonii și faraoancele ce-ncearcă, fără prea mare succes, să-i stăpânească. Lăsați-i așa, are timp viața să facă asta…

Acestea fiind spuse… Am revăzut de curând un film extrem de drag sufletului meu. Este absolut fantastică scena în care protagonista, o fetiță de nouă ani, zdrobește capul unui porumbel cu un bolovan! E incredibil câte amintiri a putut trezi în mine imaginea păsării strivite ca o roșie pe zăpada însângerată!

Mi-e dor de vremurile în care puteam ucide animale fără a fi considerată scelerată, de vremurile în care orice tâmpenie era scuzată de așa-numita lipsă de discernământ.

 Mi-e dor de vremurile în care vărul Aurică, partenerul meu de fărădelegi, ispășea pedepsele ce mi se cuveneau, de fapt, mie.

 Mi-e dor de puii alergați, bătuți și instruiți să înoate în găleată până ce nu mai respirau… De purcelul omorât cu parul fiindcă refuza să se lase prins și urcat în pat, de vițelul bătut cu coada furcii fiindcă refuza să stea la lonjă, ca un armăsar veritabil.

 Mi-e dor de vremurile în care de ziua mamei umpleam chiuveta de mormoloci sau casa de melci și broaște, gândindu-mă că lucrul ăsta avea s-o surprindă plăcut… De uimirea pe care-o trăiam văzând că lucrurile nu stau tocmai așa.

 Mi-e dor de momentele în care îmi manifestam aversiunea față de o anumită mâncare turnându-mi farfuria-n cap (să nu credeți că părul ăsta lung e vreun dar de-al naturii, a crescut așa viguros de la proteinele din laptele cu fidea al mamei), de fața mamei când mă-ntorceam de la piață nu cu pătrunjel sau ridichi, ci cu o punguță de peștișori și una de purici uscați, iar mama mă amenința că dacă mai fac asta vreodată o să mi-i facă plachie și o să mi-i dea să-i mănânc…

 Mi-e dor de momentele în care răsturnam borcanul cu sare în mâncarea făcută de mama, și apoi motivam că nu se poate mânca, jubilând când tata-mi dădea dreptate: „Păi cum să mănânce copilul, mă nene, mâncarea asta, tu nu vezi c-ai făcut-o ocnă? Dup-aia te plângi că nu mănâncă nimic…”

 Mi-e dor de momentele în care cuvintele “dacă nu sunteți cuminți o să vă jucați cu Ioana, tâmpiților” răsunau adesea pe buzele mătușii mele în încercarea de a-i cuminți pe cei doi veri ai mei…

 Mi-e dor de figura plânsă a verișoarei mele, Roxana, pe care am bătut-o peste cap cu păpușa pe care mi-o stricase…

 Mi-e dor de clipele în care îmi răvășeam părul și mă plesneam singură peste față, dând apoi vina pe aceeași Roxana, și de bătăile pe care le încasa ulterior de la mama ei, pentru că nu știa să se joace frumos, ca Ioana…

Mi-e dor de palmele pe care i le dădeam fratelui ei, Florin, când îndrăznea să câștige vreun joc oarecare de cărți, motivând că iar a trișat…

 Mi-e dor de figura timidei mele prietene de la țară în momentul în care-a descoperit că tuturor personajelor masculine din cartea ei de povești preferată le crescuseră, ca prin minune, mici penisuri în locurile… special amenajate. Trecusem la un moment dat printr-un episod similar cu fina bunicii mele, deci intuiam că reacția va fi cel puțin egală cu amploarea efortului artistic.

 Mi-e dor de atelierul de croitorie improvizat ad-hoc din hainele mamei, din perdele sau lenjerie de pat. De emoția cu care-și descoperea mama hainele sau diverse alte acareturi ce căzuseră pradă elanului meu creator…

 Mi-e dor de figura mamei când, la finalul clasei a noua, i-am prezentat carnetul de note și s-a așezat brusc jos, cu mâna-n dreptul inimii, întrebându-mă dacă-i al meu sau fac din nou vreuna din glumele mele nesărate. Noroc cu replica mea liniștitoare de după: „Da, nu pot spune că m-am descurcat prea bine, dar o să te fac mândră de mine când o să merg să pasc capre-n Italia. Eu vreau să fiu liberă, mamă, îmi repugnă tot ce ține de școală și nu văd de ce-ar trebui să-mi mai pierd vremea pe-acolo. Am încercat un an, nu poți spune că n-am vrut, dar liceul nu e pentru mine.” Game, set și meci!   😀

 E incredibil cum fiecare 1 iunie trezește de fiecare dată în noi atâtea emoții…

Anunțuri