Etichete

, , , , , , , , , ,

Ah, dulce reverie… Am un chef nebun să intru într-o ceainărie boemă, să servesc un ceai Kekecha, destinat odinioară exclusiv călugărilor budiști, dintr-o ceașcă de porțelan englezesc, decorată cu grifoni pictați manual de talentata stră-stră-strănepoată a celui de-al treisprezecelea Dalai Lama… Să mă pierd într-o canapea cu margini aurite, în stil Rococo, savurând o salată de quinoa și rodie, dreasă cu un strop de smântână de caju, în vreme ce mă delectez cu o carte ce se apleacă asupra diagnosticării karmei și care mă face să reflectez asupra sinelui… Sau, și mai bine, cu una ce aparține unui autor suedez cu nume imposibil de pronunțat, ce mă învață cum să ignor cu o ataraxie aproape hristică răutatea și indolența semenilor mei…

Înainte ca unii dintre voi să dea ghes impulsului de a iniția aici sau pe Facebook discuții despre te miri ce monah născut între zidurile Pataliputrei sau despre beneficiile aduse de yoga trupului, spiritului și minții, dați-mi voie să precizez c-am glumit.

Tot ce vreau în momentele astea e să rad câteva beri în timpul unui concert rock, rezemată de-un perete, să cânt și să vorbesc mult, prost și tare și să parcurg minim 10 km pe jos până acasă în vreme ce fredonez, ca o monomană respectabilă, o singură melodie, ale cărei versuri să le tot adaptez de la o interpretare la alta. Să-l întreb pe shaormarul care mă servește cu ce echipă ține și să-i zâmbesc împăciuitor și complice când îmi va răspunde, inevitabil, că e suporterul singurei echipe care contează: „Nu mă pricep prea bine la fotbal, dar cred că nu există român care să nu fi auzit de Muie Steaua”.

Și, odată ajunsă acasă, să-mi fut bărbatul și vreo douăsprezece ore de somn.

Namaste!

Anunțuri