Etichete

Frate, scriu pe blog mai rar decât intră Nuțu Cămătaru la pușcărie! Sunt lepra perfectă. Trebuia să am și eu un defect, că prea bătea la ochi. Am un talent la pierdut timpul – ceva de speriat. Și nu-nțeleg ce fac greșit. Mă culc devreme – la 7, 8 dimineața sunt în pat. Guvidul pleacă la muncă iar eu mă bag la somn. Știu că asta face ca ziua de muncă să pară mai plăcută, îmi amintesc când situația era inversă și eu făceam poteci printre nămeți și maidanezi în timp ce el își înfigea cornul mai adânc în pernă. E drept că-l trezeam de fiecare dată înainte să plec pentru a încuia ușa. Aveam propriul rând de chei dar, atenție: munceam! Câte lucruri să fac într-o zi? Sunt și eu om!

Pe la 11-12 mă trezesc. Am atâta treabă! Facebook, Webmail, Yahoo. Interacționez cu lumea (virtual), fac schimb de mesaje cu sora guvidului (aș putea merge-n camera ei, că doar locuim sub același acoperiș, dar nu vreau să mă surmenez), promit vreunei prietene că ne vedem – evident că nu-mi părăsesc cochilia, mă zgâiesc cel puțin o oră la te miri ce cârpițe sau cosmetice, mă zgâiesc încă vreo 10 minute în oglindă, minunându-mă de mine însămi, închid laptopul, dorm alte 10 minute, brusc mă simt nefolositoare și-l redeschid, mai trimit un e-mail unei cliente, mai centralizez niște date… Realizez că mi-e foame, dar bucătăria n-o să vină singură-ncoace așa că mă resemnez, spunându-mi că nu mai e mult până diseară. Îl sun pe guvid pentru a-i da instrucțiuni exacte în privința cinei, mă prăbușesc iar în pat, distrusă de efort și oftez agasată de faptul că trebuie să fac totul singură. 😀  Cu ultimele puteri merg totuși în bucătărie și-mi pun un pahar mare de Cola (se-ntâmplă să rămân fără hârtie igienică, însă nu glumesc când vine vorba de elixirul vieții – Cola e un fel de porte-bonheur, nu lipsește niciodată din casă). Mi se face o poftă nebună de prăjituri, chipsuri sau alte mizerii, însă rezist cu stoicism tentației… Nu celei de a mânca, desigur, ci celei de a ieși din casă. În fond, într-o oră apare guvidul și face toată treaba murdară. Dacă întârzie cumva mai mult de zece minute mă supăr, mergând chiar până la a-l acuza de tentativă de omor prin înfometare. Cuprins de remușcări mă-ntreabă ce vreau, îi spun că nu mai vreau nimic, el merge totuși la cumpărături, apoi pregătește cina. Mi-o aduce la botul calului, nechez nemulțumită că nu mi-a adus și-un șervet de bucătărie, îl primesc și pe ăsta, rumeg plictisită mâncarea, comentez că-i prea sărată sau că arată inestetic, împing farfuria spre marginea patului, el o ia, merge la bucătărie și-mi aduce un pahar mare de Cola, apoi unul de 3 în 1, un ceai sau orice-i mai trece lui prin minte. Dacă se-ntâmplă ca toate astea să nu mă mulțumească – și se-ntâmplă des – mă-ntreabă, invariabil, dacă sunt supărată pe el. Încuviințez din cap, fără să-l privesc măcar, mă-ntreabă de ce (mă enervează când îmi pune întrebări complicate), nu știu să-i spun exact motivul și pentru a-și spăla păcatele (e greu de spus care-s astea) se oferă să meargă să-mi ia ceva dulce. Refuz politicos, se schimbă-n hainele de casă și se așază lângă mine în pat. Dintr-o dată am o revelație: “Micuțule, aș mânca ceva bun… O ciocolată, ceva, sau niște Oreo… Nu te duci tu până jos, șobolan zgubilitic?” “Abia m-am schimbat, păpușica mea, sunt și eu obosit, am muncit toată ziua…” “Da, bine… Poate ai senzația că eu am stat degeaba…” “N-am zis asta, păpușoi mofturos, hai că mă duc…” Se-mbracă iar și-n 6-7  minute surpriză! Ciocolata e aici! Apoi am chef de rummy. El nu. Dar joacă. Ia laptopul în bucătărie și pune muzică. Mă lupt cu umbrele lui Petrică Mâțu Stoian sau a lui Constantin Enceanu, bat cu pumnu-n masă și schimbă repertoriul. Ascultăm Muse, el nu-nțelege nimic, eu fredonez continuu, încântându-l cu vocea mea suavă. Mă mai relaxez, dar o comite grav. Face joc dublu și preia conducerea. Mă uit la el ca Undertaker la Cena, înțelege că-i groasă și-o lasă mai moale. După vreo două ore propune să încheiem jocul, motivând că-i obosit, eu mustăcesc nemulțumită în timp ce așez piesele la loc în cutie (tot eu s-o fac și pe-asta) și-i sugerez ca în loc să se holbeze la mine ca proasta la (ahem) pumă să-mi mai facă un ceai. Se execută fără să crâcnească, îmi duce laptopul înapoi în dormitor, îmi împletește părul și mă roagă să-l sărut de “noapte bună”. De milă, de silă o fac și pe-asta, el se culcă și reiau ciclul Facebook, Webmail&Yahoo.  Și uite-așa mai trece o noapte din viața sărmanei hamsii.

PS: E 6:30 și îi sună alarma. O reprogramează peste cinci minute. E clar, vrea cu tot dinadinsul să mă enerveze. Frate, chiar nu-nțelege că am și eu nevoie de liniște?! Îmi strică întreg echilibrul omul ăsta. Of, tare greu e să fii femeie! E greu să rămâi calmă în astfel de situații. Mă bag la somn că, după cum sforăie, iar caută ceartă.

PPS: îți mulțumesc pentru cei mai frumoși nouă ani din viața mea! Și pentru că mă suporți și în zilele similare celei descrise mai sus. 😀

Anunțuri