Image

Iubitul meu nu e genul romantic. Nu m-aștept să mă tăvălească vreodată pe un pat cu așternuturi din satin, printre petale de trandafir, înconjurați de lumânări mai ceva ca sfintele moaște. Sfântul Dimitrie e la adăpost, nu-i amenință nimic supremația. Între noi fie vorba, nu reușesc să-nțeleg cum pot unii să se concentreze la ce e cu adevărat important în momentele alea. E ca și cum ai face sex în curtea bisericii, în noaptea de Înviere, printre toți creștinii ăia piromani, riscând să-ți ia foc părul sau blazerul de la Mango. Știu, sunt aiurea. Dacă nu-nțeleg de ce ipoteza de a muri carbonizat e extrem de excitantă pentru unii sunt chiar degeaba, huh?

Iubitul meu nu-mi (prea) cumpără flori. De fapt, de la o vreme nu prea-mi mai ia nimic. Mi-a luat ceva vreme să-l conving că bețele pline de clorofilă, bălărioarele de pluș, suporturile de lumânări în formă de pești, cutiuțele cu pești desenați sau peștii de plastic, sticlă sau metal nu-s chiar ce trebuie (da, omu’ avea un fetiș cu peștii. M-a mâncat în cur pe la-nceputurile relației să-i trimit un mesaj în care îl întrebam ce face guvidul mic și bălos și am trezit micul monstru cu înotătoare…). Mă bucur că am scăpat de topurile Versace luate din IDM. Dragul de el, mi-a spus chiar că, analizându-mi stilul vestimentar de atunci, ar fi putut jura că satisfac toate exigențele mele (am făcut terapie și am trecut și peste momentul ăla). Nu judecați omul după hanoracul portocaliu fosforescent din plasă sau după bluzițele stylish, din plastic, a la Anda Adam. Nici după inelul sau colierul cu lilieci și pantalonii desprinși din westernurile cu John Wayne, ok? Nu faci șapte copii cu trei femei purtând pantaloni ieșiți din tendințe. Sau poate de-aia insistau toate să și-i dea jos? E de dezbătut treaba asta… Oricum,  topurile de dizainăr au fost binevenite, deveniseră aliatele de nădejde ale mamei în lupta cu praful și acarienii.

Iubitul meu nu-și prea exprimă sentimentele în public. La prima întâlnire cu părinții lui am vrut să-l sărut și m-a împins ca un Elvis agasat de o fană bolnavă. “Easy, bulldog, voiam să te sărut, nu să-ți desfac cureaua…”. Apoi s-a uitat la tac-su cu fața aia de “iart-o, tată, că nu știe ce face”, obligându-mă oarecum să mă justific: “Știți, noi ne cunoaștem de 20 de minute… M-a cules de la metrou, țineam în mână o plăcuță pe care scrisesem că am deficit de fier, calciu și afecțiune, în încercarea patetică de a stârni mila călătorilor and… It worked!”

Iubitul meu nu-mi vorbește urât. Da, știu, e-un agarici fără… Ahem, coaste. Și când spun că nu-mi vorbește urât I really mean it. În nicio împrejurare. Nu se dă cocoș în fața tovarășilor, nu tine morțiș să-și arate bărbăția. Nici la propriu, nici la figurat. Urinează numai în locurile special amenajate, chiar dacă vezica stă să-i plesnească. Am făcut la un moment dat un experiment, în ideea de a mai condimenta puțin relația și am decis să vorbim murdar în timp ce facem sex. Mie mi-a ieșit oarecum, dar când la o replică gen “Trage-mi-o, sunt târfa ta!” ți se răspunde la modul “Ești un îngeraș, mă micuțo, nu mai vorbi așa despre tine!” devine ușor aiurea…

Iubitul meu nu vorbește despre lucruri complicate. Mama, tata, caca, papa, păsă, pipi și cam atât. E ușor de înțeles și ușor de mulțumit. Nu se lansează în tot felul de raționamente alambicate doar de dragul de a se auzi vorbind, știe să tacă dacă n-are nimic de zis. Iar eu ador să-l aud tăcând. Nu mă plictisește cu amănunte insignifiante din viața piticului de grădină (cum cine e piticul de grădină? Colegul lui de-un metru și-un zâmbet, mai măiastru într-ale turnătoriei decât toți băieții de la UCMR la un loc), dar știe să-mi dea amănunte picante despre colega de birou care i-a făcut un blowjob de zile mari unui tovarăș. Da, frate R., știu ce-ai făcut astă vară! 🙂

Iubitul meu nu-nțelege ce sunt toate căcaturile frumos mirositoare din baia, geanta sau sertarele mele. Confundă scrubul de corp cu scrobul (“scrob” e un regionalism din Moldova, ce desemnează banala omletă), șamponul cu balsamul și nu o dată s-a spălat pe cap cu loțiunea mea de corp. Când l-am preluat era fidel brandului Mitia. Ce zic eu fidel? Adula brandul respectiv. Avea un recipient de dimensiuni ce-ar face și bidoanele de Motul sau Castrol să pară copii de țâță, pe care îl folosea la orice: spălat pe corp, spălat pe cap, bărbierit, depilat, curățat scena crimei șamd. Cred că-l folosea și la gătit, atât era de înveterat. Nu-nțelege de ce am nevoie de 50 de eșarfe , 30 de genți sau jdămii de curele (cred că port curea de maxim 5 ori pe an), dar îmi cedează fără să crâcnească orice spațiu de depozitare din casă. Nu e nefericit dacă șosetele lui stau într-o cutie de Geox și nu într-o cutie verde cu orhidee roz, nici dacă doarme cu chiloții la nas, în noptieră, pentru ca păpușica lui să și-i expună în cele șase sertare gigant ale comodei pe culori, imprimeuri sau trenduri sezoniere.

Iubitul meu nu e atras de volănașe, fundițe, latex, coarne, tridente sau încălțări de stripteuză. Îl încurcă rahaturile astea și-l împiedică să se focuseze asupra miezului problemei. Indiferent că femeia lui e goală sau poartă costumul de broască (da, am și așa ceva!), dacă n-o doare capul e mai mult ca perfectă. E mereu în alertă, e mereu activat. Ar putea da lejer lecții oricărui genist sau trăgător de elită. Tace și le/mă face. AK 47 e pistol cu apă pe lângă el, trust me. Mașinile de cusut și-ar plânge-n palme, if you know what I mean. ;))

Iubitul meu nu-mi scrie poezii. Dar chestiile gen “Ești bună cu drăcușori”, “Păpușoiule, tu vrei să-mi spui că nu ești machiat și ești așa frumos?” sau  “Boțulețul meu sexy” îmi înseninează orice zi. Mă rog, ar fi în stare să aprecieze și un herpes genital, dacă ar fi al meu. Sau, din moment ce e contagios, al nostru (cât de lipsită de egoism am părut, se vede că fac eforturi în sensul ăsta).  🙂 Baudelaire, eat your heart, mă băiatule! Uite-aici unul care înțelege estetica urâtului mai bine decât tine!

Iubitul meu nu-mi gătește creveți, calamari, calamunti sau umbră de caracatiță brulee. Nu că n-ar vrea. Dar nu se pricepe. Și știe că nici eu nu insist să mănânc vreo vietate ce are mai mult de patru picioare ori ai cărei ochi mă fixează, parcă întrebându-mă: “Why? Oh, Ioana, why?!” Dar dacă vreau ochiuri cu cașcaval și șuncă de patru ori pe zi e-n stare să-mi încerce rezistența ficatului pregătindu-le.

Închei acum, că prea am dat din casă și știu că oricum o să aibă senzația că l-am dezbrăcat, castrat, împăiat și expus în Piața Constituției la o oră de vârf. 🙂

PS: La mulți ani, guvid ochios și suculent! Pupă hamsia tătă pielicica aia mucilaginoasă, fără solzișori și toate înotătoarele alea scumpe! E atât de ușor și de firesc să iubesc un șoricel răzgâiat ca tine! E de-a dreptul incredibil, cel puțin pentru alții, ca după nouă ani să te privesc încă în timp ce dormi și să mor de dragul tău! E nefiresc să n-am ce să-ți reproșez. Cineva, nu rețin exact cine, spunea cândva că ori îi oferim celuilalt iluzia perfecțiunii, ori nu ne lăsăm iubiți. Iar asta face din tine cel mai tare iluzionist ever. ;))

PPS: Da, mă exprim uneori destul de direct și e posibil ca limbajul meu să li se pară cam colorat unora. Dar, din moment ce nu postez pe site-ul Patriarhiei, ar trebui să fiu iertată. Iar dacă am vreun cititor hipersensibil, ghinion! Nu-mi cer scuze, ci… Promit c-o să mai fac! 🙂

Anunțuri